Tot aşa cum, la jocul de ruletă, matematicienii cu ceva faimă nu sînt îngăduiţi, un club al amatorilor de scrabble (dacă nu există, tant pis...) i-ar ţine la distanţă, pe lîngă poeţi, pe bunii prozatori. Dintre ei, mai cu seamă pe-aceia care mai au plăcerea mersului de-a buşilea şi-a întrebatului din aproape în aproape în felul cum iscodesc, îndeobşte, copiii. Eroii lor, rămaşi în urma ,numelor" pe care nimeni nu le mai pune la îndoială, doar ei, îşi dau deoparte, ocupaţi să blufeze, problemele serioase. Asemenea oameni, scriitori fără voie ai unor istorii apocrife, sînt, să-i zic aşa, lotul de preselecţie din care Mircea Nedelciu şi-a scos personajele. Nişte amărîţi vizionari, a căror singură grijă, într-o viaţă, altminteri, destul de seacă, e cum ar fi dac-ar fi... Locul lor este, de obicei, în nişte schiţe transformate, ceva mai lungi decît se poartă, care mimează bine, la citire, efectul, i-am spune acum, de mall: te întîlneşti cu toată lumea, poate schimbi şi cîteva cuvinte dar n-ai timp să stai, propriu-zis, de vorbă. După aceea, dacă-ţi mai aduci aminte, încep scenariile: cum arătau, ce-or mai fi făcînd. Aici, bucata de proză scurtă se termină.

Pentru cititorii frustraţi, orişicît, de-aşa în grabă vedere, Nedelciu se îndură, în '84, de-un prim roman, Zmeura de cîmpie. Putem bănui că a fost, la vremea lui, lăsat în umbră de apariţia, apropiată, a Tratamentului fabulatoriu, cu încurcata lui prefaţă. În orice caz, după douăzeci de ani (şi ceva) - e, pesemne, o modă... - cînd editura Compania îl publică din nou, punîndu-i şi lui o precuvîntare, a Sandei Cordoş, e loc de mai multe răstălmăciri. Prima lectură ne-o ,serveşte", luînd-o înapoi spre anii '80, întîmplarea că, atunci, l-a tipărit Editura Militară. Lucru, pînă la urmă, de înţeles, dacă ar fi nu să vă povestesc romanul, ci să-l ,culeg" scenă cu scenă, curăţînd acţiunea de paranteze. La înc