- Social - nr. 131 / 6 Iulie, 2005 Am trait aceste evenimente din viata scolii mai mult de o jumatate de veac: organizator, examinator, supraveghetor. Inceputurile au fost fara indemnizatii. Examenele erau incluse in norma de munca a celor antrenati in aceasta activitate. Treptat, dupa reducerea normei de predare de la 24 de ore saptamanal, a fost introdusa si indemnizatia pentru examenele de admitere. Membrii comisiilor erau selectionati dintre profesorii cu rezultate bune in pregatirea elevilor. Indemnizatia, in anii in care s-a acordat, nu era de neglijat. Banii primiti erau suficienti ca sa-ti asiguri o sedere de 12 zile la mare. Cum existau doua sesiuni de examene de admitere, unii profesori ajungeau si la a doua indemnizatie. Nu pot trece cu vederea faptul ca indemnizatiile au nascut si subiectivism, dar tacere. Lucrul acesta a iesit in evidenta cand ele au fost suspendate si cand fostii abonati la aceste examene au inceput sa se sustraga sub diferite pretexte. In aceste conditii au fost antrenati profesori care pana atunci fusesera marginalizati, ceea ce a creat vadite nemultumiri. N-am avut sansa unor asemenea galcevi. Colaboratorii mei au facut parte cu totii din comisiile de admitere, si-n vremuri mai bune si-n vremuri mai grele. Indemnizatii au fost acordate, intr-un sir de ani, directorilor si invatatorilor de la scolile de aplicatie. Cand a venit strangerea curelei, prin 1969, ele au fost sistate. Unele scoli n-au mai vrut sa primeasca elevii la practica. Tocmai atunci am fost numit director la o scoala nou-construita, pe care am deschis-o fara sa fi avut banci in clase. Indrumatorii de practica au apelat la mine, in ciuda dificultatilor in care ma aflam. Raspunsul meu afirmativ i-a surprins. Au urmat cateva zile de confruntari dure, dar principiale cu invatatoarele, dintre care doar cateva ma cunosteau. Puterea de convingere a fost de partea mea. Pri