Darul
într-o seară,
vagabond fiind,
rătăcind prin speluncile
mai mult închipuite,
m-am întâlnit cu Rimbaud,
Dumnezeul versului, şi i-am
spus: Sunt un înger strâmtorat
dă-mi o mie de lei
până la viaţa viitoare.
Mi-a răspuns: N-am,
nici eu nu am, dar îţi
voi dărui o luminare.
Poem
Aş putea să te învăţ orice,
poate chiar o toamnă ruginită
ori sărutul pe ochii
abia născutului.
Aş putea să te învăţ cum să
te porţi în pustiul frigului
ori în vara rătăcită
între palmele visătorului.
Poate aş putea să te
învăţ valurile mării...
Aş putea, desigur, să te învăţ
cum să preţuieşti o lacrimă
sau o picătură de sânge.
Ce multe aş fi putut să te învăţ,
dacă nu le-aş fi uitat pe toate.
Un lucru însă n-am uitat:
Nostalgia pentru ziua de mâine
care ar putea să-ţi aducă dragostea.
Un copil
în parc, au căzut
zeci de mii de ochi
de frunze ruginite.
- Vieţii îi dă imbold
putreziciunea viitoare. -
Mai departe, un copil
rostogoleşte melancolia.
Un descântec anonim,
care se vrea miraculos,
mi se pare desuet.
Iată cum, fără să vrea,
anotimpul naşte o iluzie.
Apocalipsa nebunilor
în fiecare casă e un nebun
