Este foarte interesantă şi, fără îndoială, instructivă schimbarea argumentaţiei cu care nu citim literatura scrisă în timpul comunismului. Dacă în primii ani postrevoluţionari argumentele radierii erau de ordin ,etic" (operele majore au cauţionat regimul, deci ar fi fost ideal ca aceste opere să nu fi existat), în ultima perioadă ele tind să capete o coloratură ,estetică". S-au scris, adevărat, câteva cărţi cu majusculă înainte de 1989, dar ele sunt valoroase şi actuale, ,continuă să ne spună ceva" în măsura în care satisfac gustul unor publicişti tineri şi mai puţin tineri. Valoarea unei întregi literaturi depinde, prin urmare, de indispoziţia lui X şi idiosincrazia lui Y, o receptare limitată şi dubioasă autopropunându-se drept judecată axiologică. Şi falsificând cu voioşie datele interne ale chestiunii. Căci este suficientă o primă lectură, nu neapărat empatică, dar deschisă, onestă, pentru a vedea ce e de văzut şi a recunoaşte ce e de recunoscut într-o carte scrisă cu decenii în urmă.

După un prim şi neconvingător roman, Moartea în pădure (1965), cu concesii făcute realismului socialist (tema luptei de clasă subîmpărţind maniheistic personajele şi motivaţiile lor), Constantin }oiu a venit cu un volum de povestiri, Duminica muţilor (1967), reeditat, după aproape patruzeci de ani, sub titlul Trompete după-amiază. E singura modificare - ne previne autorul - operată în carte, şi ea se justifică prin aceea că titlul iniţial părea o replică la Duminica orbului a lui Cezar Petrescu. ,Operele" perioadei anterioare liberalizării şi cele scrise, pe parcursul acesteia, în vechiul spirit partinic au de regulă o debilitate estetică şi un infantilism prozastic de un mare efect comic, astăzi. Ele pot fi recuperate masiv tocmai în acest fel, nu numai ca maculatură a unei epoci bolnave, ci şi sub sigla expresivităţii involuntare, într-o lumină nouă, în care vech