în proză...

Asemenea tuturor tendinţelor duse la extrem, şi cea dominantă acum cîteva decenii (a analizelor şi teoretizărilor minuţios-pedante, contrapuse justificat celor simplist impresioniste) a trecut, dar roadele bune au rămas. Redimensionate, ideile, instrumentarul şi terminologia acestora au intrat, cum era de aşteptat, în patrimoniul comun al esteticii şi criticii literare chiar şi al celor ce le privesc cu oarece suficienţă. Nu acest lucru surprinde, ci faptul că ele au pătruns în scrieri de ficţiune recente. Între altele, este cazul naratologiei şi al teoriilor privind intertextualitatea; o atestă şi ultimele opere ale Daciei Maraini, ale lui Umberto Eco sau ale poetului Antonio Catalfamo.

Într-una din interesantele întîlniri cu publicul bucureştean, cu ocazia lansării traducerii romanului său istoric Lunga viaţă a Mariannei Ucria, Dacia Maraini găsea pertinent paralelismul între Şeherazada, ce-şi prelungeşte viaţa povestind peste o mie de nopţi, şi protagonista sa, lipsită de grai, ce îşi cîştiga, cu secole în urmă, dreptul la o existenţă normală folosind slovele. În Colomba (Ed. Rizzoli, Milano), romanul apărut acum cîteva luni, paralelismul este cum nu se poate mai explicit şi lasă să se întrevadă toată literatura teoretică legată de vocea-narantă sau de personajul-povestitor.

Numeroasele fire epice, unele constituindu-se într-o adevărată sagă (cartea se deschide, nu fără intenţie, cu arborele genealogic al familiei în cauză), ne întorc în timp pînă la finele secolului al XIX-lea. Ele sînt orchestrate şi depănate de un personaj secundar, numit alternativ femeia cu părul scurt, romanciera sau scriitoarea, prezentată fie la ea acasă, uneori, cu mîinile pe clapele computerului, fie în plimbări şi discuţii cu un amic. Femeia cu părul scurt începe şi sfîrşeşte stufoasa relatare insistînd asupra relaţiei cu propriile