La şcoală, când scrisul unei cărţi părea o operaţie magică, iar scriitorii nişte vrăjitori, aflam cu mirare că Sadoveanu, de pildă, a scris un roman în numai câteva săptămâni, ,în liniştea unei prisăci". Dar ceea ce ne umplea de admiraţie cu adevărat şi ne făcea să scoatem exclamaţii la orele de română era să aflăm că un scriitor a lucrat la o carte ,timp de zece ani", adică aproape cât toată viaţa noastră (aveam pe-atunci 12-13 ani) sau chiar ,timp de douăzeci de ani", adică de vreo două ori viaţa noastră. Tonul profesoarei devenea solemn când rostea asemenea cuvinte. Cartea la care cineva lucrase un deceniu nu mai avea nevoie de altă recomandare, cel puţin pentru mine. Nu putea fi decât o capodoperă. Îmi transcriam pe-atunci într-un caiet gros, cu coperţi de vinilin negru, poezii copilăreşti de câteva strofe, compuse în gând şi însoţite de desene colorate şi aveam despre scrisul ,adevărat" o imagine ciudată: îmi închipuiam că scriitorul se aşază la masă şi stă acolo zece ani, zi de zi, până când cartea lui e gata. Cu cât era aşadar mai lung, timpul scrisului părea pentru mine mai valoros.

N-aş fi putut înţelege, la vârsta aceea, că între timp şi carte se dă o luptă dintre cele mai dure, în care dimensiunile sunt cel mai perfid şi mai înşelător lucru, că scurt poate fi insuficient, iar prea lung poate însemna, de asemenea - şi chiar înseamnă de-obicei - insuficient. Lui Mihail Sebastian cel mai mult i-a luat scrierea romanului Accidentul şi timpul a fost totuşi prea scurt, iar rezultatul nu l-a mulţumit pe autor.

Într-o scrisoare către Veronica Micle, Eminescu spune la un moment dat, exasperat, o frază pe care cei care scriu zilnic sau săptămânal - adică în timp scurt - o ştiu pe dinafară: ,...să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc". Scrisul ritmic, cu termen precis de predare,