Anticipatele, refuzul fuzionării P.N.L.-ului şi P.D.-ului precum şi evidenţa că nu toţi miniştrii guvernului Tăriceanu sunt chiar nişte aşi - ba, dimpotrivă, că unii dorm în post ca ultimul răcan - riscă să diminueze simpatia de care Alianţa se bucură şi în clipa de faţă. Aş face, însă, un apel la luciditate şi le-aş reaminti învingătorilor din iarna lui 2004 că atunci au câştigat pe baza unui vot negativ. Adică pe ura contra nesimţirii şi hoţiei pesedeilor. Nu ştiu câţi români chiar erau entuziasmaţi de programele prezentate la televizor de liberali sau pedişti, nu ştiu în ce măsură fruntaşii celor două partide le dădeau frisoane erotice în stilul în care fetele de la Apaca îl visau pe Petre Roman. Dar ştiu că lumea aşteaptă acum mai puţine vorbe şi mai multe rezultate.

Or, la acest capitol, lucrurile sunt, simplu spus, dezamăgitoare. Au trecut cele şase luni de acomodare cu puterea, dar situaţia bălteşte. Şi, în fond, de ce fel de ,acomodare" era vorba, când în campanie până şi ultimul activist de provincie îţi recita programul de guvernare, de-ai fi zis că tocmai a ieşit din cabinetul ministerial? Dacă te uiţi la felul în care păşesc pe culoarele Parlamentului sau la dezinvoltura cu care intră şi ies din limuzine, ai zice că s-au născut să conducă mulţimile şi să aducă semenilor fericirea pe pământ.

Sigur că, la a doua privire, lucrurile încep să scârţâie. Parc-am fi în ţata împăraţilor goi. În afara unei aroganţe transideologice, molipsitoare de la un partid la altul şi de la un ministru la altul, mare lucru nu e de spus. Dacă-i prinzi la înghesuială, s-ar putea ca în particular să admită că anticipatele ar fi soluţia cea mai bună pentru ţară. În public sau în şedinţele de partid foaia se schimbă radical. Abia atunci îşi dau seama ce pot pierde. Cum să renunţe de bună voie la atâtea funcţii de conducere? Cum să spună adio secretarel