Faptul că, deşi majoritatea scriitoarelor au trecut prin asta, s-a scris relativ puţin sau prost despre graviditate, dovedeşte dificultatea temei sarcinii şi a naşterii. În acest caz, se creează uşor confuzia între literatură şi viaţă, scriitorul fiind tentat să-şi reducă travaliul transfigurator, mizînd pe expresivitatea în sine a unei emoţii, în fond, universale. Purtarea în pîntece a unui copil ţine de miracolul fiinţei şi nu trebuie să depui cine ştie ce eforturi pentru a impresiona. Calculul de acest fel este însă, literar vorbind, greşit. Aventura maternităţii, deopotrivă puternică şi fragilă, fără îndoială, extrem de complexă, se poate transforma uşor într-o experienţă scripturală trivială. Şi nu e vorba doar de sublimarea artistică, dar şi de găsirea tonului potrivit şi, mai ales, a unui ,conflict" între femeia, jucîndu-şi cel mai complex rol existenţial, şi lumea care se desfăşoară în faţa ei dintr-odată cu totul altfel. Din fericire, este exact ceea ce a făcut Ioana Nicolaie în acest emoţionant poem-roman Cerul din burtă.

Ca bărbat, mărturisesc că, deşi mă simt tulburat în apropierea unei femei-matrioşkă şi pot vibra oricînd la gîndul unui copil crescînd timp de aproape un an în pîntecul mamei sale, nu m-am gîndit niciodată atît de departe la ce înseamnă cu adevărat graviditatea. Cartea Ioanei Nicolaie se dezvoltă însă pe mai multe niveluri, problematica existenţială pusă în joc cu mijloacele literarului fiind cu mult peste simpla tramă a sarcinii. Însemnînd, în acelaşi timp, modificare fizică şi biologică, responsabilitate şi restricţii medicale, alimentare şi de comportament, adaptare socială, suspendare temporară sau descoperirea unei alte dimensiuni a intimităţii de cuplu, în fine, emoţia pură a nerăbdării şi a dragostei materne, acest set de trăiri inedite schimbă cu totul perspectivele în jurul femeii. Sarcina este, astfel, o sursă inepui