File de jurnal

Miercuri, 8 iunie.

Prima zi de grevă a ceferiştilor. Trenurile vor fi oprite în cea mai apropiată gară, la orele 7, pentru câteva ore.

Va ajunge rapidul de Bucureşti cu regizorul Andrei Şerban şi cele două reprezentante ale Ecumest-ului, Oana Radu şi Ştefania Ferchedău, până în gara Clujului? Mă traversează o nelinişte ciudată, mocnită; pentru teatru, pentru actori, pentru studenţi, chiar şi pentru mine. Ştiu din lecturi ce gust amar i-a lăsat experienţa celor trei ani de la Naţionalul bucureştean. Îl vor convinge zece zile de master-class să revină şi să monteze un spectacol la Cluj? Îl va inspira frumoasa clădire barocă în curs de renovare, sau, poate, nici nu va lucra în ea? Ce impresie îi vor face oamenii, spectatorii celor două întâlniri anunţate pentru lecturarea unui capitol din memoriile sale, volum în curs de apariţie la Editura ,Polirom", şi a prezentării unui film, cu fragmente din recentele sale premiere, din această primăvară: Faust de Gounod, la Metropolitan Opera din New York, şi Visul unei nopţi de vară de B. Britten, la Chicago Opera Theater?

Cu câteva minute înainte de declanşarea grevei, coboară pe peron Andrei Şerban. O siluetă longilină, luminoasă, foarte modernă şi firească, aşa cum s-a mai spus. Şi, totuşi, spre ce asociaţii mă îndreaptă memoria? Dacă mă gândesc la arta interpretativă: figura călugărului Rubliov, din filmul lui Tarkovski, apoi, la mozaicurile şi icoanele catedralelor Sfânta Sofia din Kiev şi Uspenie din Vladimir, cu o spiritualitate mai blândă în expresie decât a reprezentărilor bizantine, dar cu o mare putere de concentrare interioară, de care iei repede seama.

Programul începe să se deruleze cu repeziciune. Prima întâlnire, primul cadou. Andrei Şerban spunea că nu mai face cadouri României. Oare? Nu face nici o selecţie şi acceptă să lucreze cu toţi