Cititi astazi a doua parte a seriei de reportaje in alb si negru despre romanii care au avut curajul sa traverseze Canalul Manecii. Prin propriile forte
In nebunia lenesa a unui oras coplesit de cele 30 de grade pe care le suporta doar cateva zile pe an, romanii isi vad de munca lor. Le-au demonstrat englezilor ca sunt priceputi, seriosi si rapizi la zugravit sau la pus faianta. Chiar daca ei au terminat acasa, in Romania, o facultate de teologie sau de asistenta sociala, sunt convinsi ca viata le ofera mai multe in Marea Britanie.
Strada mica unde am ajuns pe inserat este in nordul Londrei. Face parte dintr-un paienjenis de alte strazi mici, cu masini parcate ordonat in fata caselor construite si vopsite identic in alb si caramiziu, cu flori la intrare si asezate simetric de o parte si de alta a drumului.
Un glumet spune ca englezii si-au facut special casele asa, ca sa le recunoasca atunci cand se intorc afumati de la carciuma. Fiecare casa are clar numarul gravat deasupra usii, ca sa nu dai gres cu nimic si sa te faci de ras ca ai intrat la vecin. Intr-o astfel de casuta, asemanatoare celorlalte, de pe o strada perpendiculara pe o alta strada si paralela cu o sumedenie de alte strazi din nordul Londrei, stau cativa romani. Vreo sase.
ABSOLVENT DE TEOLOGIE, ZUGRAVESC. Usa o deschide un baietan nu prea inalt, brunetel, cu zambet larg. Din casa iti izbeste violent papilele gustative un miros cunoscut de snitel. Marian, baiatul care a deschis usa, isi cere scuze ca Adela mai are ceva de gatit prin bucatarie si isi pofteste musafirii in curte, la un pahar de apa rece pe inserat. Un alt baiat termina de insirat rufe pe o franghie si se retrage discret in camera lui. Nu vrea sa fie vazut.
Adela, prietena lui Marian, se grabeste sa aseze pe masa, ca o ardeleanca gospodina ce este, cateva pahare. Ea este baby-sitter. El are propria firma
