Nu stiu daca i se mai aminteste astazi papei, in ziua inaugurarii, faimosul avertisment sic transit gloria mundi. Ma indoiesc ca el ar mai avea nevoie sa i se reaminteasca cit de efemera este gloria si puterea. Cred ca cei care ar trebui avertizati des, cit mai des, sint scriitorii de succes si „creatorii de opinie“ (la politicieni nu ma refer aici, avind in vedere calitatea mea de observator cultural; este evident insa ca ei sint cei mai expusi acestui miraj). Fiecare epoca isi are eroii ei, gloriile ei care imbatrinesc cu timpul si apoi dispar, precum mortii. Precum stelele cazatoare inghitite de intunericul noptii. Adevarul este ca nu intotdeauna eroii nostri culturali dispar cu desavirsire; ii regasim uneori incremeniti in bronz in umbra unui copac sau intr-o gramada de carti prafuite uitate pe un raft de biblioteca. Soarta „uitatilor“ este mai cruda decit a mortilor: acestia isi au cel putin aniversarile lor, conventiile sociale si bunul simt ne obliga sa-i comemoram cel putin o data pe an.

Cei pe care i-am uitat insa sint ingropati intr-o glie mai densa si mai de nepatruns decit aceea a cimitirelor.

Dar de ce sint uitati „uitatii“? Cum poate cineva sa dispara intr-un mod atit de total in doar citiva ani dupa ce fusese in centrul atentiei, un rasfatat al soartei, pina mai deunazi plin de succes si de glorie? Citesc intr-o biografie a lui Rimbaud povestea faimoasei picturi a lui Fantin-Latour, Le coin de table. Sint prezenti in ea citiva dintre poetii care-si citeau poemele la cafeneaua teatrului Bobino, „urmasii lui Baudelaire“, cum le placea sa se autodefineasca. In coltul din dreapta, un buchet de flori e plasat oarecum stingaci pe masa, tocmai vis-à-vis de Verlaine. De fapt, acolo fusese initial portretul lui Albert Mérat, poet parnasian celebru la vremea sa care insa a refuzat in ultimul moment sa fie asezat in panteonul poeziei franceze