Ultimele declaratii ale fostului presedinte Ion Iliescu, dupa punerea sa sub acuzare pentru mineriada din 13-15 iunie 1990, au fost mai mult decit surprinzatoare, as putea spune chiar socante. Afirmatii de genul „Eu nu pot fi inculpat. Asta ar fi o rusine nationala“ denota o gindire de tip despotic si nu au nimic de-a face cu un comportament cetatenesc, firesc. Izbucnirea lui Ion Iliescu demonstreaza ca, in opinia sa, legea e pentru cei multi si prosti, nu pentru o mare personalitate cum ar fi domnia sa, care nu poate intra in nici un caz sub incidenta legii. Si fostul presedinte explica, luind-o de la descalecatul dintii, cum s-a nevoit el zi si noapte a cladi democratia romaneasca, cum s-a ostenit el pentru tarisoara noastra, nerecunoscatoare in final. Asa ca, in calitate de tatuc „pe viata“, de fauritor al noii democratii, ii poate dojeni si rusina pe toti cei care se incumeta sa-l acuze in vreun fel. Poza aceasta de parinte al natiei ar fi trebuit – nu-i asa? – sa faca sa vibreze coarda noastra nationalista.

Un santaj sentimental, bazat pe o ecuatie simpla, pe o identificare primara: Iliescu egal Romania, care tradeaza mai mult decit o simpla suficienta, tradeaza o mentalitate aroganta, demna de un dictator, total nepotrivita cu statutul de cetatean al unei republici sau cu cel de presedinte democrat. Ca reprezentant al cetatenilor, presedintele este numai un delegat, un mandatar. El trebuie sa conduca in numele cetatenilor care l-au votat, nu pentru sine, trebuie sa se puna pe sine in slujba celorlalti, nu sa-si cladeasca un soclu de pe care sa nu mai poata fi dat jos. Comportamentul lui Ion Iliescu imi aminteste de dictatorul din romanul lui Augusto Roa Bastos, Eu, supremul. Functia pare sa-i fi dat fostului presedinte o siguranta atit de mare, incit sa poata considera ca se poate foarte bine sustrage Constitutiei si legii. „Care Justitie a spus c