De la criza ostaticilor, nimic n-a mai tinut capul de afis cu atata regularitate ca leul greu. S-a vorbit despre sfarsitul ciclului inflationist si despre intrarea in normalitate, despre exprimarea preturilor la niveluri uzuale in Europa. Dar de ce nu se pomeneste nimic despre economia subterana? 3.600 de bancnote de un milion - banii spalati prin achizitia unei proprietati - devin 720 de hartii de 500 nou-noute, ceea ce permite inlocuirea geamantanului cu servieta. Iata cum si aici "totul se simplifica".
Fireste ca afirmatia de mai sus nu-i decat o speculatie. Plata a 3,6 miliarde de lei se poate face chiar mai usor in echivalent, sub forma a 200 de bancnote de 500 de euro. Ceea ce insa nu se poate nega este ca, si dupa denominare, Romania ramane tot o tara de cash. Cardurile, acelea care le permit autoritatilor europene si americane sa vada de unde vin si unde pleaca banii, constituie pentru patronii romani o notiune greu de acceptat. De ce? Fiindca n-au nici un interes.
Cu alte cuvinte, desi nu suntem adeptii "teoriei conspiratiei", nu se poate trece peste abundenta de salarii la negru, de subventii mascate si peste tendinta de a maximiza profitul numai pe seama umflarii pretului final. De aici se trage concluzia ca decalajul tehnologic fata de Occident poate fi redus pe seama investitorilor straini, dar aceleasi rezultate se pot obtine si pe seama intreprinzatorilor autohtoni, atunci cand statul inchide ochii la munca la negru, la plata cu intarziere a taxelor ori la majorarea preturilor pe piata interna pentru a se micsora cele de la export. Normal ca somajul este redus datorita faptului ca romanii pleaca in strainatate sa caute investitorii care lipsesc din tara lor, dar nu numai de asta, ci si fiindca plafonarea indemnizatiilor de sprijin ii impinge pe oameni sa lucreze acolo unde exista interes real: la negru.
Asadar, oficialii sustin ca tre
