Inainte de 1989, aveam impresia ca ceea ce traiam nu se putea numi istorie, ci simpla trecere prin timp, intr-atit de terna si de lipsita de continut era succesiunea zilelor, lunilor, anilor, impotmoliti in glodul propagandei comuniste. Romania intreaga parea sa fi devenit un loc unde nu se (mai) intimpla nimic altceva in afara nesfirsitelor congrese, plenare, sedinte de partid, vizite de lucru sau marete aniversari nationale, inscrise toate in sfera atotcuprinzatoare a cultului personalitatii „marelui conducator“.
Refugiul in biblioteca era singura modalitate de a supravietui intr-o realitate tarata de utopie si unica sansa de a rezista agresiunii tot mai dezlantuite a unei ideologii de extrema stinga, cu efecte devastatoare asupra individualitatii. Daca e sa preluam definitia pe care Burckhardt o dadea cindva istoriei, ca fiind „ceea ce o epoca gaseste demn de atentie intr-o alta“, atunci regimul comunist a fost, cu siguranta, o iesire din istorie, o supravietuire la limita, in plina utopie.
Dar n-a fost, din fericire, un desert cultural. In pofida tuturor cedarilor, esecurilor sau compromisurilor – unele mai rasunatoare decit altele – se poate spune ca n-a lipsit din acei ani constructia culturala, de buna seama alta decit cea oficiala, de cele mai multe ori subversiva, in ostentativ raspar fata de poncifele „culturii“ de partid si de stat.
- Independenta fata de trecut
Evenimentele din Decembrie 1989 ne-au readus in istorie, aruncind in aer nu doar un regim politic, ci si o serie de certitudini (de ordin personal, dar si colectiv), solidificate in timp, stereotipuri de gindire, clisee identitare pe care scoala si o buna parte din mass media le-au perpetuat si inainte si dupa 1989. Asa incit nu cred ca putem vorbi de mize culturale actuale fara sa punem in discutie necesitatea „impacarii“ cu istoria. Criza pe care o traversa
