Cind Marius Oprea a publicat sub acest titlu O istorie a Securitatii in documente. 1949-1989 (Editura Polirom, 2002) a voit sa prezinte numai fapte, adica interogatorii, rapoarte, regulamente si note biografice. Singurul comentariu se afla intr-un scurt Cuvint inainte, construit pe ideea ca, la sfirsitul celor patru decenii de „terorism de stat“, „raul impregnase universul cotidian, se banalizase“ si, ca atare, „represiunea... nu mai iesea in evidenta“. Banalitate inseamna aici nu lipsa de gravitate in sine a teroarei, nici diminuarea ei la un moment dat, ci, dimpotriva, excesul ei: teroarea facea parte atit de evident din cotidian, incit nu-i mai dadeam atentie, in acelasi fel in care nu mai vedeam drumul pe care-l faceam zilnic la serviciu.
Raul familiar, cu alte cuvinte, se confunda cu cel din natura, se naturalizeaza, in sensul ca nici nu te mai gindesti ca i te poti impotrivi, asa cum nu poti face nimic nici contra secetei sau a furtunii: singura atitudine „inteleapta“ este sa astepti sa treaca, adapostindu-te, ascunzindu-te, intr-o nisa retrasa, de exemplu in viata privata, altfel spus, intr-o nepasare in care frica originala este coafata cu ciucuri atemporali, precum imperativul familiei, carierei, culturii. Aceasta banalizare a raului are la nivel individual, desigur, un caracter defensiv, fara de care nimeni nu putea supravietui, dar ea reprezinta, la nivelul societatii, exact efectul scontat de promotorii ei: desfiintarea oricarei rezistente.
Marius Oprea mentioneaza stoparea putinelor cereri de aflare a adevarului la inceputul anilor nouazeci, pe motiv ca autoritatile de atunci invocau „lipsa de date“, si isi incheie Cuvintul inainte cu fraza: „Cartea de fata a fost conceputa ca o prima bresa in aceasta blocada a tacerii“. Ceea ce el nu a spus in 2002, a spus-o pe 29 iunie 2005, la GDS, atunci cind a dezvaluit ca acea carte, plus artico
