Nu mai cred in critica de arta (oricare, oriunde sau orice o fi insemnind aceasta…) de cind am citit James Joyce, Ernesto Sabato ori Mircea Horia Simionescu, de cind am vazut picturile lui Bosch, Salvador Dali ori Eugen Barau, de cind am ascultat Bach ori Jimi Hendrix, de cind am vazut filmele lui Tarkovski, Greenaway ori Daneliuc s.a.m.d. Nu mai cred in referentialitatea din motive de casta, de cind (si, Doamne, cit e de cind!…) geniul permite autoreferentialitate.

Cred insa in rostul serviciului de ecarisaj (martor mi-e Oscar Wilde), cred in rostul lui „Ioiii!!“ cind te-mpinge sansa in bratele orgasmului intelectual si mai cred ca la un pahar de vorba, cu sau fara alcool, intre prieteni prezenti prin viu grai sau prin nu mai putin viu condei, poti intra in jocul autoreferential, completind opera (care, daca nu „aperta“, atunci cum…?) strecurindu-i-te in vintre, infidel neaparat, draga Nicolae Manolescu, si devenindu-i parte caci altfel ce rost ar avea, ce rost ai avea…

Ma simt solidar cu versurile eminesciene „critici, voi, cu flori desarte, care roade n-ati adus…“. Opera de arta pura, nevizitata de ochi strain, nevizitata de forma si de nimic altceva decit de intuitia autorului, este o poveste care excede discutia, caci pina acolo este ideal intima. In rest, ceea ce uzual numim opera de arta, nu e altceva decit un palimpsest, cu valoarea direct proportionala cu straturile de opinie asezate unele peste altele, conform nevoii de a avea ceva de spus si nevoii induse de a spune ceva. Opera de arta publica isi induce social nevoia perpetua de autoreferentialitate, mizind pe nevoia unui segment social de a se confirma ca existent prin exercitarea dreptului la opinie.

Or, ceea ce numim „critic de teatru“ este un spectator care isi exercita dreptul la opinie avind ca punct de plecare spectacolul de teatru, pentru ca asa se simte bine. Tot