Pe la mijlocul anilor '90, dl Iliescu mă adusese într-o stare de teribilă adversitate. Părea invincibil. De unde deasupra opoziţiei parcă tot stăteau norii ghinionului (se mai şi certau între ei, atît venerabilii Coposu şi Raţiu, cît şi Câmpeanu şi liberalii mai tineri), sub privirea lui Iliescu toate se luminau dintr-o dată - aşa cum de altfel se şi zvonise după ce, cu puteri de vraci voodoo ex-comunist, adusese soarele peste un miting al fanilor săi. El pusese mîna, simbolic, şi pe trandafir - alt lucru care mă enerva: pe de-o parte pentru că îmi plăceau şi mie trandafirii, pe de alta pentru că de-atunci tot am senzaţia că asta şi ştie să facă stînga: pune mîna pe ceva, apoi îţi întinde o bucată, cu aerul că-ţi face un cadou. De altfel, chiar am văzut acest lucru întîmplîndu-se: era sfîrşit de vară, Ion Iliescu făcea un turneu prin Oltenia (cîteva săptămîni înainte de alegerile din '92, parcă), iată-l ajuns la Teatrul Naţional din Craiova, pe esplanada din faţă puhoi de lume care-l aplauda furtunos - mai cu seamă cuconetul de la vîrsta a doua în sus, care încă nu dăduse piept cu nimicnicia pensiei remanente de stat în raport cu preţurile în devenire capitaliste. Atunci (eu fiind în minoritatea adversă, ce huohuo -ia pe margini, strigînd de Timişoara, de mineri, de cucuvele etc.), l-am văzut pe Iliescu literalmente acoperit cu flori. La un moment dat, dintr-un buchet pe care tocmai îl primise, el a desprins fire şi le-a întins la dame; un fir a ajuns şi la cea care tocmai îi dăduse buchetul; în veci de-aş încerca şi tot n-aş putea descrie extazul politico-ideologico-nostalgico-cosmico-mistico-orgasmic în care a plonjat cumătra, ţopăind năduşită pe pulpele-i dolofane, cu roza în mînă şi cu ochii năuciţi de fericire sub părul coafat permanent! Aşa încît faţă de Ceauşescu Iliescu mi se părea mai periculos: măcar lui Ceauşescu n-aveai ce-i face, în afară de a-l î