Am stat de vorbă cu un român plecat de vreo douăzeci de ani din ţară. Era curios să ştie cum mai trăiesc românii. Şi, printre altele, m-a întrebat dacă mai sînt mesele de altădată. Acelea cu feluri nesfîrşite la care nu poţi să refuzi nimic fiindcă se supără gazda. Nu ştiu dacă mai sînt, parcă nu mi s-a mai întîmplat în ultima vreme aşa ceva. Nimeni nu mai are timp sau, dacă are, probabil că nu-i mai ajung banii pentru a invita lumea la masă. Îmi amintesc însă cum, într-o vreme, o dată pe vară, eram invitat la masă împreună cu ai mei la nişte prieteni dintr-un mic orăşel de provincie. Stăteau într-o casă confortabilă şi răcoroasă cu viţă de vie şi meri în curte. Totul începea cu o ţuică de prune nici prea slabă nici prea tare. Uneori aveau chiar whisky, ceea ce pe atunci era, cum ştim, o raritate. Odată ţin minte că a fost un fel de mastică galbenă, cum n-am mai băut niciodată. După whisky se făcea o pauză mai mare. Dacă era vorba de ţuică, ea era însoţită evident de brînză şi măsline. "Brînză de oaie adusă chiar de un cioban care vine doar miercurea la piaţă", spunea gazda. Urmau alte feluri de antreuri: rulade de pui, icre şi diverse creme făcute din pate de ficat sau cu pastă de peşte cumpărată special de la Dunărea, din Bucureşti. Începeam să discutăm politică. Esenţa era "cît o să mai ţină Nea Nicu?". Bărbatul era sceptic, soţia lui drăcuia cum putea mai ascuţit. Aducea un sufleu de dovlecei cu smîntînă. Nici sursa smîntînii nu era întîmplătoare. Cu ea venea în fiecare săptămînă femeia de la ţară care făcea curat, "are o vacă aşa de grasă cum n-aţi mai văzut". Discuţia se reaprindea pînă la ciorba de vită, acră, cu pătrunjel şi bucăţi moi de rasol. Avea, bineînţeles, şi os cu măduvă. O scoteam şi-o întindeam pe pîine. Îi puneam sare şi mai luam o gură de ţuică. Cum se golea paharul, cum era umplut la loc. Nu avea rost să încerci vreo opoziţie. În pauza di