Mergînd aproape săptămînal pe calea celor o sută şi un pic de kilometri cît măsoară autostrada Bucureşti-Piteşti, singura autostradă terminată a ţării, m-am supus, în repetate rînduri, unui exerciţiu de observare, chinuitor şi trist, a cărui concluzie a fost, de fiecare dată, aceeaşi: România, cu cei 238.000 de kilometri pătraţi ai ei, seamănă pînă la spaimă cu prăfuitul şarpe din bitum şi beton care leagă Capitala de oraşul Daciei preschimbate-n Logan. În primul rînd, şi România, şi autostrada ei sînt pline de gropi. Gropi mai mari sau mai mici, de ieri sau de azi, mai multe sau mai puţine, dar urîte şi dureroase ca semnele neputinţei. Apoi, chiar şi aşa, cu găurile din ea, autostrada e puţină, la fel ca tot ce e de trebuinţă în ţară. Doar mizeria de pe marginea ei e multă. "La fratele lui Videanu", cum sînt numite, de cîteva luni, smocurile de pădure în care se opresc şoferii să-şi facă nevoile, zac aruncate de-a valma pet-uri, hoituri şi zdrenţe, într-un amestec des întîlnit în mai toate locurile din ţară în care a născut natura cîţiva copaci şi a apucat şi românul să construiască un drum în apropiere. Cineva, un om sau mai mulţi cu intenţii bune, dar venetici pesemne, s-au gîndit să protejeze pădurea de atacul vezicilor pline, instalînd un gard de plasă între marginea drumului şi copaci. Zadarnic, pentru că autostrada Bucureşti-Piteşti e în România. Şi, în România, încă se mai fură. Ori se sare gardul. Aşa că plasa protectoare fie a dispărut cu totul, ca şi cînd n-ar fi existat vreodată, fie s-a dovedit a fi prea slabă în faţa hoardelor de automobilişti chinuiţi de amarul nevoilor fiziologice. Pe undeva e de înţeles: autostrada şi România toată n-au toalete publice. Şi nu e singura lipsă. În toată suta de kilometri care leagă Bucureştiul de Piteşti se vede bătaia de joc faţă de banul public. O lucrare făcută de mîntuială, ca mai toate cele în care leii au