Problema mă (atenţie: există şi mamofonii!) urmăreşte de multă vreme, dinainte de '89, cu mult înainte de '89, încă din vechea orînduire. Ea m-a fulgerat într-o şedinţă foarte lungă unde se pusese în discuţie "o atitudine cu totul necorespunzătoare" a unui tovarăş necăsătorit faţă de o tovarăşă cu soţ şi trei copii. Azi i s-ar zice "hărţuire sexuală". Atunci era vorba de faptul - relevat chiar de ea - că el o privea foarte insistent şi ei "nu-i convenea asta", ceea ce a făcut-o să-l atenţioneze nu o dată, însă el a continuat rîzînd permanent de ea, ceea ce (ţin bine minte că lingvistic era obsedată de acest "ceea ce") a silit-o, după ce s-a sfătuit şi cu soţul ei, să se adreseze întregului colectiv. Redactorul-şef, de faţă, ne-a cerut părerea fiecăruia şi nu eu, un altul, a spus cît se putea de clar: - Să nu facem din ţînţar armăsar! La care secretarul de partid a bătut cu pumnul în cristalul mesei, făcînd să tremure zaţul în toate ceştile de cafea, şi a răcnit: - Ba să facem! Într-un zvîcnet al instinctului de hărţuire textuală - comun tuturor românilor, indiferent de orînduire - ne-am uitat toţi la el, ceea ce l-a îndemnat să repete că "e cazul întotdeauna să facem din ţînţar armăsar, ca una din legile vigilenţei ideologice". De atunci - şi sînt peste 20 de ani dumasieni - problema mă ţine şi îmi place să mă gîndesc la ea în momentele mele muzicale, cînd mă relaxez mult mai fericit decît politica noastră fiscală. De ce - şi unde altundeva decît în mirobolanta noastră limbă? - "a face din ţînţar armăsar" dă dimensiunea unei exagerări? Mi se pare inadecvat şi insuficient. Inadecvat fiindcă iubesc calul - iapă sau armăsar - şi nu accept să fie banalizat, să se recurgă la el cum îi vine omului la gură, într-unul din clişeele sale facile, superficiale şi comode. Şi e insuficient fiindcă, orice s-ar spune, armăsarul nu e cea mai exagerată fiinţă de pe pămînt; desi