Ar trebui să mă roadă invidia. Sau să mă simt frustrat. Sau ar trebui să fac pe înţeleptul, să mă detaşez de contingent şi să-mi văd mai departe de treabă. Sau, dimpotrivă, să-mi dau demisia (nu mă întrebaţi de ce, nu ştiu, oricum la români demisia e un gest întemeiat pe afecte şi stări de spirit, pe nervi şi "demnitate", în 99% din cazuri nu are o explicaţie raţională). Sau ar trebui să scriu acum un articol despre păţaniile fraţilor (verilor etc.) Becali ori despre "căsătoria dominicană a lui Mutu în contextul integrării europene". Sau să nu mai scriu nimic. Sau - dimpotrivă - să dau un titlu mare, dintr-acelea de auto-promo, cum făcea Evenimentul zilei pe vremea găinii cu trei picioare ("Evenimentul zilei a avut din nou dreptate!"). Care va să zică, nu mai departe de săptămîna trecută scriam (şi încercam să aduc cîteva argumente): "De fapt, în loc să tot numărăm zilele pînă la 1 ianuarie 2007, ar trebui s-o recunoaştem cinstit: nu sîntem pregătiţi să intrăm în Europa." Nu m-a citat nimeni, nu mi-a spus nimeni că da sau că ba, că am sau n-am dreptate, nu m-a preluat Reuters (nici măcar Mediafax), n-am fost invitat la vreun talk-show să explic ce şi cum. Mi-a zis un coleg la telefon că i-a plăcut articolul, dar mă sunase cu alt scop, aşa încît am luat-o doar ca pe o introducere amabilă a conversaţiei. În rest, nimic. Am dedus, din această lipsă de ecouri şi reacţii, că am scris o mare banalitate, la care mulţi se gîndesc, chiar dacă nu o spun. Mai ales că auzisem afirmaţii asemănătoare de multe ori, rostite de tot felul de oameni - de vînzătorul de fructe din piaţă, de un şofer de taxi, de vecinii de bloc cu care mă întîlnesc în lift (iar cînd liftul scîrţîie din încheieturi şi nu e clar cum se va termina călătoria, o exclamaţie de tipul "şi ăştia cică vor să ne bage în Europa, vai de capul nostru!...", cu oftatul aferent, e numai bună pentru a sparge tăcerea