Cînd au venit copiii de la Fundaţia World Vision - cel mai mare avea cinci ani - le-am spus povestea cu soarele şi luna. Despre cum le-a făcut Dumnezeu. Soarele, un flăcău frumos şi strălucitor; luna, fiinţa cea mai cea de pe faţa pămîntului. Rănit de frumuseţea fără seamăn a lunii, soarele se duce la tatăl lor, Dumnezeu, să o ceară în căsătorie. Rezultatul e că Dumnezeu îi cheamă pe amîndoi, le spune că nu s-a mai pomenit căsătorie între fraţi şi îi desparte. Şi-aşa au ajuns, soarele să lumineze numai ziua, iar luna doar noaptea. Desenaţi-mi întîlnirea dintre cei trei, îi rog. Nu ştiu cum să-l fac pe Dumnezeu, mi se plînge Alice. Fă un om cu barbă uite-aşa, ca a mea! Dumnezeu este în cer, ne lămureşte Irina. După o jumătate de oră, Ionel mă întreabă: Tu eşti Dumnezeu? Nu. Atunci cine eşti? Eu sînt Ciprian. La sfîrşit, Ana se apropie de nişte cruci desenate de alţi copii. Se întoarce spre mine, face în aer cu degetul arătător semnul crucii şi îmi spune confidenţial: Uite, şi eu ştiu să desenez o rugăciune: aşa, aşaaa... şi aşa! Cam aşa arată o zi petrecută la Atelierul de Creativitate de la Muzeul Ţăranului Român. Experimentul Atelierului, adică povestitul, desenatul, modelatul, peticitul şi alte operaţii amuzante, a fost născocit în 2002 de Irina Nicolau. De atunci, de marţi pînă vineri, între orele 10 şi 14, ne-au vizitat nenumărate clase de copii de la şcolile din Bucureşti. În cei trei ani am învăţat din mers cum ar trebui ambalată o acţiune culturală, şi, mai ales, cum să nu arate precum cercurile de la Casa Pionierilor ori de la Căminul Cultural. Mai mult, niciodată nu ne-am dorit ca din animatori ai atelierului să ne transformăm

peste noapte în magister ludi. Ne-am luat în primire fiecare pătrăţica lui şi, pentru că ne-a ars de joacă, ne-am tot jucat. Ruxandra face cu copiii o tură prin muzeu, ţese cu fetiţele, modelează în lut cu băieţii, în timp