În timpul campanei din 1948, care a dus la realegerea sa, preşedintele Truman a folosit un tren care oprea în staţiile unde avea programate mitinguri electorale. De pe platforma ultimului vagon el le spunea apoi celor adunaţi să îl asculte: "Oameni buni, numele meu este Harry Truman şi lucrez pentru guvernul federal. Vă rog să mă ajutaţi să-mi păstrez slujba". Ulciorul nu merge de două ori la apă, spune proverbul. Săptămînile trecute politicienii din două ţări europene s-au prezentat, cu considerabil mai puţină modestie, pentru a solicita un vot asupra "constituţiei europene". Spre surprinderea lor, ceea ce au primit de la electorat ambasadorii regimului de la Bruxelles a fost un preaviz de concediere. Votul categoric negativ al francezilor şi olandezilor este o ocazie pentru cetăţenii ţărilor candidate din estul Europei să reflecteze asupra sensului aderării la o uniune a cărei raţiune de a fi devine, pe zi ce trece, tot mai incertă. Atunci cînd ţări precum România au formulat, la începutul anilor 1990, dezideratul aderării la Uniunea Europeană, aceasta era o organizaţie diferită de aceea care se conturează acum. Est-europenii se gîndeau că se vor alătura britanicilor şi germanilor. Acum ei află cu surprindere că trebuie să se înghesuie alături de turci şi de ciprioţi. Nici unul din membrii actualei clase politice nu a explicat, raţional, de ce anume România ar trebui să adere la un club al unor economii al căror ritm mediu de creştere anual a fost, în ultimii ani, de circa 2 la sută, în condiţiile în care economia românească se situează constant peste 5 la sută. Anul trecut cifra pentru România a fost chiar de 8 la sută, iar anul acesta se prevede un ritm de peste 6 la sută, în vreme ce UE abia ar atinge, iarăşi, 2 la sută. Problema nu este cît de minunată e economia românească. Aceasta are defecte structurale grave. Problema e alta: atît România, cît şi maj