Cît eşti mic adulţii vor să te protejeze. Te iau în braţe, te alintă, se strîmbă "haios" şi fac "mutriţe"; se prostesc în faţa ta şi îţi povestesc realitatea de afară în termeni diminutivali şi naivi, crezînd că aşa o să te facă să o înţelegi mai bine şi să o accepţi, fără să te mai sperii de ea. Cu cît înaintezi însă în vîrstă (şi, vrînd-nevrînd, te contaminezi, cu o doză mai mare sau mai mică de paranoia), cu cît ţi se zîmbeşte mai mult sau cu cît ţi se vorbeşte mai în diminutive, cu atît începi să intri la bănuieli şi să-l suspectezi pe interlocutor de rea intenţie. Bunăoară, cînd mergi la doctor preferi un diagnostic direct şi prompt, duhului blîndeţii cu care eşti luat, indiferent de vîrstă sau rang, de către o soră medicală, care, vorbindu-ţi în diminutive ("guriţa mare", "să fim cuminţei", "să păpăm tot medicamentuţu'"), te va face să te gîndeşti automat că te paşte o boală cumplită şi incurabilă. Cam aşa s-a întîmplat şi cu denominarea. Cu cît ora zero se apropia, cu atît talk-show-urile găzduiau oameni din ce în ce mai zîmbitori şi mai încrezători în viitorul de aur al leului nou, RON (Romanian New). Campaniile sociale de întrajutorare a românilor pasibili de a nu şti să dea şi să ia restul corect erau din cele "drăguţe", cu un domn leu pe post de domn profesor care asculta o lecţie, ştiută pe dinafară, de nişte elevi ideali. Cît de mult a ajutat sau, dimpotrivă, cît de mult a inhibat înţelegerea şi acceptarea denominării, tonul acestor campanii?

Ora zero se apropia. De anul trecut, de cînd s-a votat legea 348, denominarea era inevitabilă, ieşind din pragul dezbaterilor fără fond şi intrînd în febra lansării pe piaţă. Campaniile de promovare au început să afişeze peste tot postere cu chipul noilor bancnote, iar în magazine preţurile produselor au purces în paralel, atît în lei vechi, cît şi în cei noi; emisiunile educative şi analişti de toate fe