Doctorul Andrei, cel de la televizor, ce bine cunoaste el toate tainele sufletului nostru! Cand vine cu degetul indreptat spre obiectivul camerei si intreaba "De cand nu i-ati mai spus sotiei, draga, ce frumos iti vine cu rochia asta?", simt ca pe mine ma intreaba. Sotia mea tocmai curata, plina de sange si de fulgi, o gaina de la tara. Patruns de imputarile doctorului Andrei, m-am dus in bucatarie si i-am spus: Draga, ce frumos iti vine cu rochia asta! Ii facusem un compliment asemanator in urma cu douazeci de ani, dar pe atunci doctorul Andrei nu aparea zilnic la televizor ca sa ne invete cum trebuie sa ne purtam cu cei apropiati. Sotia mea si-a amintit cat de stangaci am fost in urma cu douazeci de ani si mi-a dat cu gaina in cap. Alta explicatie nu vad.
Doctorul Andrei, omul caruia nimic din ce-i poate face pe semeni sa se iubeasca nu-i e strain, a zis, impungand cu aratatorul in cameraman: "Cand vedeti pe cineva obosit, trist, descurajat, ii spuneti ca maine e o noua zi?". Doctorul Andrei nu ma cunoaste personal, totusi simt ca pe mine ma intreaba. E drept, nu i-am spus nimanui, niciodata: Zambeste, maine e o noua zi! De ce oare? De ce a trebuit sa treaca atata vreme, ca sa ma invete minunatul doctor Andrei cum e bine sa le vorbesc trecatorilor tristi, obositi si plictisiti de viata? De indata ce s-a terminat emisiunea, am coborat in strada si primului om care mi-a iesit in cale i-am vorbit exact cum mi-a vorbit mie doctorul de la televizor, cald, cu intelegere pentru toate meandrele fiintei umane. Ba chiar i-am pus si degetul in piept cand i-am zis: Zambeste, maine e o noua zi! Maine, ai sa vezi, ca va fi mai bine!
Necunoscutul, pe care l-am oprit din drum impungandu-l cu un deget in plexul solar, nu era doar suparat si dezorientat. Era imaginea insasi a unei intregi umanitati coplesite de ganduri negre. O omenire care nu mai putea fi salvata nici m
