Am citit într-o carte* că, în prezent, există în lume trei tipuri de state: state premoderne (care nu sînt capabile să-şi exercite cu adevărat autoritatea pe întreg teritoriul lor), state moderne (statele naţionale clasice, care îşi controlează pe deplin teritoriul şi există în jurul conceptului de suveranitate) şi state postmoderne (democraţiile liberale occidentale de astăzi, care sînt tot mai deschise unele spre altele şi tot mai integrate, care împart între ele aceeaşi putere şi aceeaşi vulnerabilitate, în care distincţia dintre afacerile interne şi afacerile externe se diluează rapid). Statele postmoderne intră în contact cu statele moderne şi premoderne mai ales cînd e vorba despre crize majore ale acestora din urmă, care au repercusiuni asupra primelor. Ca o recurenţă istorică stranie, în relaţia statelor postmoderne cu statele moderne şi premoderne reapare spectrul imperiului. E, poate, inevitabil ca o relaţie între două state aflate pe paliere diferite de evoluţie să nu poată fi altfel obiectivată decît printr-o relaţie de tip imperial. Nu ştiu. În orice caz, mă grăbesc să subliniez, pentru cei care mai cred în gogoriţele marxist-leniniste, că imperiul nu e neapărat ceva oprimant şi imperialismul nu este, necesarmente, ceva oribil. Nu aş fi prea sigur că nu mint dacă aş spune, de pildă, că Africa a progresat semnificativ într-un climat de pace şi cooperare după victoria luptelor de eliberare naţională sau că India ar fi devenit puterea mondială care este chiar dacă nu cunoştea puternica influenţă britanică din glorioasele vremuri victoriene. După această tipologie, România arată ca un stat în curs de postmodernizare. Numai că lumea postmodernă, spre care noi am pornit cu ezitare cu ani în urmă şi la care ajungem, acum, gîfîind, cu spaima celui care poate rata ultimul tren şi cu întîrziere istorică, este în plină criză. Lumea postmodernă devine un impe