Din sat în sat, din mahala în mahala, din uliţă în uliţă, Dumitrache logofeţelul caută fără încetare femeia vieţii lui. Dragoste, zestre, avere, familie, neamuri, nunţi şi lăutari îl încîntă şi-l fac să nu se oprească niciodată din căutare. Şi pentru că fete sînt destule, dar alegerea este cam grea, l-a lăsat pe ta-su să-i găsească aleasa. Acesta s-a oprit asupra Anicăi, fata unuia Gheorghe din mahalaua Hagi Dina. Nici măcar nu i-a plăcut fata, aşa că după nuntă a luat cele două vaci de zestre şi-a plecat la tîrg. A obţinut bani frumoşi pe ele şi s-a grăbit să-şi cumpere iminei noi, şi-o cămaşă frumoasă de borangic, şi-o basma roşie ca focul s-o pună la gît. Apoi s-a gîndit că nu prea are chef să se întoarcă la nevastă, ci să guste un pic din aventura vieţii. Cu meseria scrisului putea să călătorească oriunde, căci ar fi găsit oricînd un amărît care să-i plătească pentru o jalbă sau o foiţă de zestre sau un testament şi chiar un zapis de vînzare. A plecat în lume. S-a perindat pe ici pe colo, a cunoscut ţărani, boieri, popi, fete frumoase şi fete urîte, neveste infidele şi curve. S-a lăudat peste tot că-i holtei cu stare şi casă plecat în lume să-şi caute mireasa. Ţăranii s-au lăsat păcăliţi şi s-au repezit să-i propună mirese, zestre, nunţi frumoase şi tarafuri de lăutari. Măgulit de succesul său, Dumitrache a intrat în joc şi într-un tîrg oarecare s-a prins în hora nunţii alături de Zoiţa. A dansat, s-a veselit şi nici un muşchi al feţei nu l-a trădat atunci cînd preotul îi punea pirostriile pe cap pentru a doua oară. A doua zi, cînd s-a trezit din mahmureala beţiei şi amăgeala căsătoriei, şi-a dat seama că nu are nimic în comun cu femeia de lîngă el. Şi-a pus imineii în picioare, şi-a tras cămaşa, şi-a legat basmaua roşie la gît, a îndesat pe furiş într-o boccea lucrurile de zestre, a sărit pe fereastră şi-a încălecat pe un cal ce era priponit în grădina di