De trei zile incoace o multime de oameni tipa ca prin convocarea alegerilor anticipate am intrat intr-o grava si inutila criza politica, iscata dintr-un pretext straveziu, si anume decizia Curtii Constitutionale de a bloca legile Justitiei.

Mult-asteptata confirmare de la Bruxelles a gravitatii situatiei intirzie insa sa vina, ba, mai mult, oficialii europeni spun sa facem si anticipate, si ce-o mai fi, numai sa nu stagneze procesele de reforma. Speriatii ramin astfel doar cu propria lor munitie, cam anemica altminteri pentru un razboi de citeva luni, precum se anunta.

La drept vorbind, speriati ar trebui sa fim cu totii, dar nu de criza politica in care ne vira unii si altii, fara sa fi bagat noi de seama. In ultima instanta, anticipatele nu reprezinta citusi de putin intreruperea unui curs democratic, ci chiar intarirea acestuia atunci cind verdictul regulat al urnelor a dus la un rezultat fie viciat, fie neconcludent.

Decizia Curtii Constitutionale nu a declansat o criza politica, ci a devoalat o incredibila criza institutionala, care zace latenta de mai bine de un deceniu, mai exact din momentul in care a fost pusa pe picioare Curtea Constitutionala.

Pentru ca un sistem democratic sa functioneze eficient, el trebuie asezat pe doi piloni: contradictia si calea de atac. Curtea Constitutionala este un organism atipic in sistemul judiciar, macar prin faptul – fundamental, vedem acum – ca deciziile sale nu suporta cale de atac, asa cum se intimpla la celelalte instante.

Suporta insa contradictii: nu este obligatoriu ca toti cei noua membri care formeaza plenul Curtii sa fie de acord cu un lucru pentru a putea fi luata o decizie. Atunci se recurge tot la o metoda democratica: votul majoritatii decide.

In aceste conditii, verdictul decis de majoritate, ca si opinia separata a minoritatii, arata, de