Cand a anuntat ca va demisiona pentru a face posibile alegerile anticipate, Calin Popescu Tariceanu s-a angajat pe un drum fara intoarcere. Nu exista nici o revenire demna la status quo ante. In ciuda furtunii de proteste ale PSD si ale unor analisti, solutia anticipatelor este singura onorabila si democratica. Este adevarat ca premierul a ajuns s-o accepte abia dupa ce Traian Basescu l-a pus in fata unei perspective inacceptabile: retragerea ministrilor PD din guvern. Negocierile au fost insa rapide si eficiente: PD si PNL au acceptat paritatea pe listele electorale, iar domnului Tariceanu i s-a promis ca va redeveni premier si dupa alegerile din toamna, daca ele vor fi castigate de Alianta. Cum este un moment fara precedent in istoria noastra postdecembrista, merita sa ne intrebam daca aveam nevoie de el. Ca sa simplificam lucrurile, propun sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca Traian Basescu si PD nu ar fi fortat decizia alegerilor anticipate. In primul rand, reforma in justitie era deja compromisa. Decizia Curtii Constitutionale fiind irevocabila, articolele respinse nu mai puteau fi reintroduse printr-un artificiu de formulare, cum fals sugereaza PSD. Era vorba de articole-cheie, care ar fi permis primenirea si intinerirea corpului de magistrati si transformarea CSM intr-un organism eficient si cu adevarat independent. Respingerea lor a avut drept scop tocmai blocarea acestei schimbari si conservarea unui “sistem de putere” in interiorul justitiei, ca sa-l citez pe Valeriu Stoica. Daca s-ar fi incapatanat sa guverneze in aceste conditii, echipa premierului Tariceanu si-ar fi pierdut credibilitatea si ar fi devenit ostatica PSD, partid care a populat Curtea Constitutionala cu fosti membri si aliati. Cum, potrivit modificarii Constitutiei din 2003, deciziile Curtii nu mai pot fi rasturnate in Parlament, PSD ar fi putut torpila orice lege initiata de Aliant