Daniel Knorr - artist si Marius Babias - curator au lasat interiorul Pavilionului Romanesc de la Bienala de la Venetia asa cum era. Cu urmele fostelor expozitii de arta si arhitectura. Fiecare accident, zgarietura sau cui infipt in perete sau podele devine un semn dintr-un discurs a carui arheologie tu, vizitatorule, tocmai o faci. Usa de incendiu a Pavilionului, care da intr-un cartier mai putin turistic al Venetiei, este permanent deschisa. Nu poti iesi, n-ai voie sa intri. Te uiti dinauntrul circului afara, la viata normala. Desi presa si intelighentia din Romania au inteles proiectul in mod banal si limitat, doar ca o chestie de economie bugetara si ca truc conceptual, eu cred ca proiectul Knorr/Babias este unul poetic. Nu e vorba nici de pavilion gol, nici de reprezentarea tarii prin nimic. Pavilionul Romaniei este un spatiu de reflectie. Avem capatanele pline de imagini si viteza cu care incasam altele noi este inspaimantatoare. La Venetia, Pavilionul Romaniei este pozitionat la unul din capetele traseului de vizitare. Cand ajungi, esti satul de atata vazut. Spatiul lui Knorr este de unul de odihna vizuala, descarci ce ai vazut pana atunci (in Bienala, in lumea artelor) si mai ales imaginezi (ce-a fost, ce-ar fi putut fi). Traim intr-o societate unde ideile ne sunt servite vizual mura in gura. Nu mai imaginam. La imaginatie s-au blocat si comentatorii romani ai proiectului. Ca senatorii partidelor extremiste au sarit ca arsi nu ma mira, ca diverse tabloide au criticat cu nesat ceea ce in vecii vecilor n-o sa priceapa e aproape normal, ca pictori de curte ajunsi in pragul senilitatii s-au trezit ultragiati am inteles, dar ca artisti si critici de arta tineri sa se manifeste idiot si nationalist n-am sa pricep niciodata.

Nici un curator sau artist din Romania nu ar fi avut curajul sa se abtina a nu demonstra ca e in rand cu lumea (adica stie computere)