În jurul unei cronici duble

Şaizeciştii nemaifiind numeroşi şi nesuferiţi ca pe vremuri, iar cei rămaşi în viaţă şi activi până-n ziua de azi, dacă mai sunt cu totul vreo 10-15 la număr, până şi colegul nostru Grigurcu, mi se pare mie că a renunţat la înverşunarea cu care avea în obicei să-i trateze, nici mai mult, nici mai puţin, ca pe o echipă compactă de "Căluşari" jucând de mama focului, în Epocă, pe la festivalurile Cântarea României. Ba chiar amâna, evita să scrie despre cărţile lor. l Odată însemnaţi cu această pecete infamantă, pe care probabil că unii, dar nu mulţi, o şi meritau, cei care au avut proasta inspiraţie să scrie şi să se afirme imediat după proletcult, când graniţa dintre bine şi rău nu se alesese încă, sunt şi acum în imaginea lumii comode, adunaţi abuziv în grotescul metaforei, în privilegiaţi ai funesutului regim. La o cercetare atentă şi neapărat onestă a situaţiei fiecărui şaizecist în parte, se poate vedea cu ochiul liber că şaizeciştii, fără câteva excepţii notorii, n-au trăit pe roze, nici doi la fel n-au fost, unii au dus-o chiar mizerabil, rezistând şi supravieţuind în condiţiile de lipsuri şi teroare din Epocă, răul stresând cu lentoare şi metodă şi activându-se la toate nivelele societăţii, în forme tot mai perfide şi halucinante cu trecerea timpului. Criticii tineri au preluat cu veselie şi conservă în scrierile lor imaginea rea a şaizeciştilor, citindu-le cărţile prea în răspăr, ca unor toleraţi, şi într-o cheie uşor alterată de prejudecăţi de dată recentă, neuitând să le dea peste nas şi să le bată obrazul, pentru privilegiile pe care le-ar fi avut... l în primul număr pe 2005 al îNSEMN|RILOR IEŞENE (revistă scrisă excelent şi elegantă în totul, a cărei apariţie în serie nouă intră, iată, în cel de-al doilea an, se poate citi o frumoasă şi consistentă cronică dublă semnată de Bogdan Creţu, la ultimel