Dupa ce Nicolae Ceausescu a fost executat la Targoviste, Romania a simtit un imens gol pe care trebuia sa-l umple numaidecat. Ideea de tatuc, chiar daca pana atunci fusese vorba de unul rau, n-avea cum sa dispara peste noapte si peste revolutie.
Romanilor le lipsea dintr-o data omul la care sa se raporteze, omul pe care sa-l considere seful statului, omul pe care sa-l injure si sa-i ceara case sau butelii. Pe acest fond, Ion Iliescu a aparut exact la fix. Romanii, fara sa stea prea mult pe ganduri, cu ochii pe televizor, unde-l vedeau de dimineata pana seara, l-au adoptat imediat in postura de nou tatuc national.
Alegerile din Duminica Orbului l-au fixat definitiv in rolul de tatuc, un rol, si nu neaparat o functie, mai important decat cel de presedinte.
Nici macar Constitutia nu i-a putut lua statutul de tatuc, aceasta croindu-se intr-un fel dupa "dimensiunile" lui Ion Iliescu, transformand Romania intr-o tara semiprezidentiala.
Procentele electorale uriase obtinute de Ion Iliescu in confruntarile de la inceputul anilor ’90 cu Ratiu si Campeanu au aratat inca o data, daca mai trebuia, ca nevoia unui tatuc dupa chipul si asemanarea celor care l-au ales a fost absolut incredibila. Acest statut national le-a dat presedintilor Romaniei puterea sa se poarte ca atare, mai ales atunci cand nu trebuia, cand nu era cazul.
Dupa perioada de patru ani de convietuire pasnica in care Ion Iliescu "l-a guvernat" pe Nicolae Vacaroiu fara sa fie nevoit sa-si intrebuinteze prea tare atributiile constitutionale, asta si pentru ca primul-ministru nu i-a dat ocazia, a venit la Cotroceni un alt tatuc: Emil Constantinescu. Acesta si-a luat in serios rolul de tatuc, ceea ce a fost catastrofal pentru el, dar mai ales pentru tara.
"Tatucul" Emil Constantinescu a vrut sa conduca el Romania si, profitand si de coalitia care
