Relaţiile mele de simpatie / antipatie faţă de familia regală au urmat, ca şi în cazul altor intelectuali, o curbă sinuoasă. Dacă la începutul anilor nouăzeci vedeam posibilă o soluţie dinastică în România, în ultimii ani o astfel de opţiune politică mi-a apărut din ce în ce mai puţin dezirabilă. În mintea mea, încântarea şi dezamăgirea sunt legate strict de persoana Regelui Mihai, a cărui evoluţie / involuţie au constituit motivele esenţiale şi contramotivele simpatiei faţă de ideea monarhiei. În clipa de faţă - o spun cu tristeţe - soarta dinastiei româneşti mi-a ajuns absolut indiferentă. Când reprezentant de frunte al tradiţiei monarhice şi principal promotor al imaginii regalităţii a ajuns dl Radu Duda, nu prea mai sunt multe de spus.
Îmi propusesem, aşadar, să tratez monarhia cam aşa cum sunt tratate asociaţiile filateliştilor sau ale columbofililor: cu umor şi detaşare - au şi oamenii drept la preocupări relaxante! Chiar dacă lucrurile nu plutesc în pură gratuitate şi oricare din ,ocupaţiile" invocate generează venituri serioase, pentru mine s-au împotmolit cam la acest nivel. Chiar nu vedeam ce evenimente ar putea să mă scoată din această cvasiapatie, din dezamăgirea profundă în care
m-au aruncat câteva din acţiunile familiei regale. Transformată în simplu ataş al politicii iliesciene, monarhia şi-a spus, cel puţin pentru mine, ultimul cuvânt în materie de complicitate şi renunţare la demnitate. Instrument docil în mâna pesedeilor, regalitatea română şi-a pierdut ceea ce ar trebui să fie însăşi esenţa sa ireductibilă: maiestatea.
În ciuda celor scrise mai sus, nu pot să nu reacţionez, plin de indignare, la acţiunea vicioasă, iresponsabilă şi trădând, la rându-i, o enormă cupiditate, a lui Paul Lambrino, autointitulat Paul de România. Din câte se spune, acest ins e primul caz semnalat în istorie în care un regim de e
