Departe de-a nu avea cursele ei rapide, literatura totuşi prosperă, adesea, şi prin poveşti încete, aduse cu diligenţa. Creşte, fragilă, vrăjmăşită, din întîmplările întinse în strat subţire pe sub care se mai văd, cînd crapă coaja, ca banii buni prin negreală, lumile de altădată. E semitransparenţa care-i vine pe plac, în tot ce scrie, Gabrielei Adameşteanu, de la întîiul ei roman, Drumul egal al fiecărei zile, un jurnal de creştere pe hîrtie cu filigran. În 1975, la prima apariţie, structura lui de coloană torsată mărturisea două lucruri. Întîi, teama că, încă din anii cînd nici n-ai apucat bine să trăieşti, ai un trecut. De el, de acel lest surprinzător şi străin ca o moştenire de la mătuşa pe care nu o cunoşti ţi-atîrnă mersul vieţii, împiedicat sau uns. Apoi, conştiinţa că trebuie să ai şi să păstrezi un trecut. Cel pe care îl ştii de-acasă, amestecat cu vinişoarele datoriei. După 30 de ani e publicată, la Editura Institutului Cultural Român, ediţia a IV-a care, spune autoarea, poate fi considerată definitivă. Între timp, ,dosarul" a ajuns, cel puţin pentru admiterea la facultate, o modestă învelitoare de carton, iar raccourci-ul, locvacitatea şi ubicuitatea prozei au făcut modă.

Totuşi. Drumul egal al fiecărei zile nu s-a istoricizat, aşa cum li se-ntîmplă romanelor-experiment, în toate sensurile. Adică, deopotrivă, cărţilor de public (avid de noutăţi) şi cărţilor de autor (avid de noutate). Gabriela Adameşteanu alege şina alunecoasă care, rulată la viteza potrivită, rugineşte încet: povestea, scrisă de o tînără femeie, despre copilăria-tinereţea unei femei. O fetiţă, de fapt, care vrea să crească întîrziat, dacă se poate deloc, să nu treacă în pielea fostei colege de joacă, deja măritată, a mamei îmbătrînind dinăuntru, a mătuşii ţepene şi nevricoase. Este nuanţa, trasă în tuşă fină, care ţine departe un roman cu temă riscantă de excesele regr