Despre Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" se vorbeste parca mai mult in ultima jumatate de an. Dramatica incendiere a salii de spectacol a fost urmata de numeroase consecinte, dintre cele mai Despre Teatrul National de Opereta "Ion Dacian" se vorbeste parca mai mult in ultima jumatate de an. Dramatica incendiere a salii de spectacol a fost urmata de numeroase consecinte, dintre cele mai contradictorii. Este adevarat, artistii operetei au avut un beneficiu de simpatie si compasiune din partea celor care ii apreciau dintotdeauna pentru reusitele lor. Li s-au adaugat insa conditiile existentiale ale unei autentice "carute cu paiate", in stradania perindarii, ca pe vremea lui Matei Millo, prin sali si spatii primite pentru cate o seara, intr-o atmosfera de turneu perpetuu. Mai de curand, revendicarea salii de catre conducerea Nationalului bucurestean a venit asupra lor ca o amenintare, poate uitandu-se ca artistii operetei ramasesera fara teatru din cauza unei hotarari discreditare ce a dus la daramarea propriului sediu. Unde se vor duce, care este pretuirea forurilor responsabile de destinul lor, cum se poate mentine calitatea, poate chiar performanta, daca nu mai exista conditiile minime de supravietuire? Sunt intrebari ale conducerii, dar, mai ales, sunt tristeti si nelinisti ale intregului ansamblu. Cu asemenea sentimente au urmarit un concert-spectacol gazduit la sala Casei de cultura a MAI, saptamana trecuta. Mai putin obisnuit in programul numit "Bijuterii muzicale" era faptul ca solistii fusesera alesi din membrii corului, majoritatea absolventi sau studenti in anii terminali ai Universitatii Nationale de Muzica. Sa fie prezenta lor in ansamblu un semn de supraproductie, de abundenta a vocilor tinere sau de crestere a valorii formatiei? Poate toate trei supozitiile sunt valabile, rezultatul concertului, dirijat de maestrul de cor al teatrului, Gabriel Pop