Povestea minei de la Ciudanovita a inceput in 1955. Mii de oameni au fost pusi in contact cu uraniul, fara sa li se spuna la ce riscuri se expun.

L-au cautat germanii in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Il "mirosisera", cu cativa ani inainte austriecii. Pana la urma l-au zarit rusii, care au "scanat" zona din avioane, cu aparatura speciala. Dar uraniul de la Ciudanovita nu s-a dat gasit decat dupa numeroase sapaturi. Facusera rusii santuri-santuri, dar nu descoperisera mare lucru. Un singur sant mai ramasese. Nici nu fusese cartat. In 1955, de la santul acela a inceput povestea exploatarii uraniului de la Ciudanovita.

Mii de oameni au fost adusi sa exploateze uraniul care lua, pe atunci, calea Rusiei, via Feldioara. In apropierea minei a fost construita si o colonie pentru minerii veniti de prin tara. Zona capatase numele de "Texas". Veneau oamenii, trageau tare 4-5 ani, strangeau bani, dupa care plecau si-si vedeau de viata, cu ce castigasera, in locuri mai linistite. Minerii lucrau in ture de sase ore, fara echipament special - mai putin lampa si masca de autosalvare. Ca sa scoata un ban in plus, se aruncau si la ore suplimentare. Ca sa faca "norma", perforau si "puscau" pe uscat, procedura foarte periculoasa - din cauza prafului pe care-l inspirau - , dar mai spornica.

TRANSPORT. Minereul cu uraniu era bagat intr-un buncar, in dreptul caruia trageau masinile speciale care transportau materialul radioactiv la gara speciala care deservea mina. Pana la destinatie - Feldioara (judetul Brasov), garnitura nu oprea in nici o statie.

La uzina de la Feldioara, minereul uranifer era procesat si transformat in combustibil nuclear. Conducerea actuala si cea de pana in 1989 a minei sustin ca transportul se facea in conditii de maxima securitate. "Bomba" - asa botezasera insa minerii trenul care ducea uraniul de la Ciudanovita. "Era strict secre