Deasupra marelui Cioran, să fim drepţi, plutesc cîteva nume, mari şi ele: Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche. Mai cu seamă Nietzsche. Cum i-am putea recunoaşte originalitatea, cum am putea-o susţine? Ar fi oare utilă o asemenea operaţie? Contemporan cu Iov, ,contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu", gînditorul se scutura de pulberea influenţelor: ,Nu sunt influenţat de nimeni. Vorbesc după capul meu. E ridicol să-l citezi pe Schopenhauer sau pe Nietzsche sau pe oricine altcineva pentru a defini acel ŤLebensgefühlť al meu, care îmi vine de la strămoşi şi din propensiunea de a-mi converti necazurile în nenorociri şi nenorocirile în calamităţi. Nu te frămîntă gîndurile negre din cauza lecturilor tale". Dar lecturile coroborează, clarifică ,gîndurile negre", le ajută să dobîndeacă o Formă. ,Propensiunile" originare atrag magnetic anumite lecturi, organizează un cîmp de preferinţe al acestora. Atunci ce e originalitatea (termen cumva agasant, recunoaştem, circulînd adesea cu o glazură de frivolitate)? Atîta cîtă o putem stabili pe eşichierul culturii, ea devine cu putinţă doar prin (re)trăirea personală a unor idei şi atitudini, prin experimentarea lor pe planul sensibil al unicatului care e fiecare individ. Calitatea personală a expresiei constituie factorul ce îngăduie autorilor un loc diferenţiat în spaţiul valorilor creaţiei. Cioran recunoaşte franc situaţia: ,Peste tot este vorba numai de intensitatea experienţei. Nu există noutate în materie de viziune a vieţii". Ca şi: ,Nou e pînă la urmă timbrul, tonul, nota, ceea ce fiecare aduce pornind de la intensitatea experienţei sale". Neîndoios. Dar mai trebuie precizat ceva. Scepticismul în care excelează Cioran nu constituie oare o pavăză împotriva epigonismului, a pastişei? Prin natura sa, scepticul e un spirit critic ultralucid, care n-ar putea ,înghiţi" imitaţia, nu s-ar putea complace în a îngîna pe cineva. E, du