Reiau o tabletă uşor modificată, scrisă fără nici un ecou într-un cotidian oarecare, cu un an şi ceva în urmă, ea părându-mi-se acum vrednică de a face parte din succesiunea de articole apărută în România literară. Să-mi fie cu iertare... Fusese cum ai fi dat orzul pe gâşte...
Idee mai veche bazată pe un fenomen din ce în ce mai accelerat: vulgarizarea extremă a limbii noastre...
Este o exagerare, desigur, spuneam, să dai limbii noastre vorbite de azi atributul istoric pe care latina poporană - vulgata -, strămoaşa, îl avu până târziu, în evul mediu european.
Răul, oricum ar fi, se întinde. Ca şi cum, o dată cu eliberarea, un viciu obştesc, multă vreme ocultat, împiedicat să se manifeste cum trebuie, găsi brusc, în fine, mediul prielnic, bulionul microbian necesar dezvoltării.
Şaişpe anişori nici nu-i mult. Vertijul e mare. Mari sunt viteza, setea, lăcomia de lucruri joase...
Şi înainte de 1980 fenomenul, încetinit de prefăcătoria generală, acţiona totuşi. Dar acum o luă razna... Şi n-ar fi nimic dacă, în literatură, de pildă, s-ar naşte numai poeţi ca Rabelais sau Tudor Arghezi. Or, din contră...
Nici pomeneală. Dacă somnul raţiunii naşte monştrii, trivialitatea trează, exaltată, nu se lasă, nici ea, mai prejos... Să zici că ar fi un soi de defulare sexuală colectivă, ceva de seminarişti, duminica, învoiţi, scăpaţi la bordel... Nu. E mai mult. E o pierdere a simţului valorii pe toate planurile, din cauza unei lipse totale de criterii, datorată precarităţii culturii. Aşa se explică şi faptul că, la noi, în România, lucru unic în Europa, un antropoid cu greu şcolit fu cât pe-aci să ajungă primarul Bucureştiului...
Cine regretă dictatura, împinge răul şi mai în sus. Răul extrem ajungând într-o zonă în care nici nu mai poate fi perceput, iar criteriile, - dacă există,
