Senzaţia de inflaţie poetică pe care o au câţiva critici literari de azi (cap de serie: Ion Simuţ) vine mai mult dintr-o abundenţă a tipăriturilor, a volumelor, plachetelor şi antologiilor de poezie, decât dintr-o reală devalorizare a cursului liric. Există atâtea şi atâtea apariţii într-un gen care ar trebui să fie cel mai restrictiv, mai elitist, mai ferit de veleitari, încât titlurile realmente importante riscă să se piardă în mare: sticle cu manuscrise rătăcind în larg, departe de ţărmul receptării. Eroarea pe care o fac chiar şi unii dintre poeţii înzestraţi este aşa numita ripostă editorială. Îşi tipăresc multe, prea multe volume într-un interval scurt, căutând calea mai uşoară a publicării la edituri obscure, fericite să-i aibă în portofoliu; şi, ocolind mai multe filtre profesionale (de la cel al propriei exigenţe la acela al redactorului de carte specializat pe poezie), obţin o victorie ŕ la Phyrrus. Rămân în graficul editorial, dar nu şi pe o curbă creativă ascendentă.

Cazul lui Mihail Gălăţanu este totuşi mai complex. Deşi, din 1993 încoace, cele zece volume de versuri, două de proză şi restul participărilor la antologii şi partuze generaţioniste par să ne confirme teoria, indicând o suspectă profuziune, o împrăştiere a sămânţei în toate cele patru vânturi, gheizerul liric despre care vorbea, la debutul poetului, Gheorghe Grigurcu nu a secat. Mai mult decât atât, cel mai proaspăt volum, Burta înstelată, se înscrie pe linia condensării şi focalizării tematice, precum mai vechile O noapte cu patria şi Româna cu prostii (ambele din 2001). Acolo sexul dezlănţuit şi limbajul buruienos acoperind trupul statuar al Patriei, aici libidoul infantil şi deliciile regresiunii ad uterum reuşesc să umple, la propriu şi la figurat, spaţiul poemelor, conferindu-le o nebănuită unitate de viziune. În mod curios, cu cât autorul răstoarnă mai multe prejudecăţ