Cam acestea au fost senzaţiile pe care le-am trăit cu ocazia filmului Moartea domnului Lăzărescu. Prima se explică prin vizionarea lungmetrajului, a doua prin faptul că am asistat la discuţia despre el organizată la Institutul Cultural Român. De la început, să îmi scutesc colegii de breaslă de diatriba care urmează: nici unul dintre criticii de film pe care îi cunosc nu a luat parte la circul respectiv. Nu e nici vina instituţiei care a organizat evenimentul, ci a celor care au participat oribil de activ. S-au pus întrebări de jumătate de pagină. S-au invocat nume de regizori şi de pelicule, dar puteau să fie la fel de bine de flori, fete şi băieţi/muzică şi cântăreţi, vorba unui joc din copilărie. Un film-eveniment a fost sufocat de vorbele unor oameni care de fapt - rezulta din întrebări - nu vroiau să ştie nimic despre el, ci doar să-şi umfle muşchii erudiţiei. Care, şi ea, tot în van era. Să trebuiască bietul regizor să explice de ce filmul său nu e o felie de realitate, la asemenea discuţii care sfidau, permiteţi-mi, cel mai comun simţ comun, se ajunsese. Fraţilor, o dată pentru totdeauna, e de ajuns ca cineva, nu ochiul d-voastră, să selecteze imaginile pe care le vedeţi ca realitatea asta să se ducă pe apa sâmbetei. Discuţia film/realitate a fost rezolvată pe vremea lui Pazvante Chioru, a scris şi Virginia Woolf despre asta. Măcar Cristi Puiu a spus multe lucruri relevante, de pildă despre cum a fost filmată pelicula, doar că le spunea de capul lui, nu pentru că cineva ar fi dorit să ştie astfel de ,detalii". Regizorul merita un premiu să fi fost numai anduranţa şi răbdarea de care a dat dovadă în timpul acestei discuţii în care una vorbim, şi alta ne înţelegem.

Înapoi la film, că el merită discutat. Suficient de mult cât să las baltă tot scandalul de la CNC cu Răzvan Theodorescu, travaliul pentru a obţine un buget nu tocmai mare, cele trei s