Dacă există o literatură regională, trebuie să existe şi o critică regională care să o susţină? Mă gândesc în mod special la Basarabia, dar se pot constata (astăzi!) cazuri de partizanat local şi în Ardeal, Banat, Muntenia, Dobrogea şi Moldova. Înclin să cred că, dacă nu s-au pierdut de tot, semnele culturale distinctive ale provinciilor istorice s-au estompat foarte mult, până la a fi inoperante estetic. Dacă poate exista o literatură nu doar regională ci regionalistă (una dialectală noi nu am avut decât sporadic), o critică regionalistă mi se pare un nonsens, atâta vreme cât una din menirile ei este să faciliteze dialogul valorilor, peste limitele provinciilor şi chiar peste limitele militantismelor naţionale. Discuţia ar merita redeschisă (a mai fost purtată), din moment ce s-a putut observa un paradoxal fenomen de enclavizare culturală tocmai într-o epocă a celei mai euforice comunicări.

Dincolo de orice teorie sau opinie, pentru mine e foarte clar că există o literatură basarabeană, care a evoluat izolat şi în sincope, timp de o jumătate de secol (1940-1990), separat de literatura din România. Două state cu populaţie românească înseamnă două naţiuni şi, deci, două literaturi naţionale? E o întrebare la care nu îmi propun să răspund acum, pentru că nu e chiar aşa uşor de răspuns. Basarabia faţă de România nu e acelaşi lucru ca Austria faţă de Germania sau ca Belgia franceză faţă de Franţa. Cert e că, totuşi, există o literatură basarabeană, cu semne distinctive, susţinută de o critică basarabeană, preocupată de ierarhia internă a valorilor, de trierea şi promovarea lor. De cincisprezece ani (numai de cincisprezece ani, adică aproximativ din 1990 încoace), această critică basarabeană încearcă să pună în relaţie aceste valori cu literatura română actuală şi să le situeze în context european. Aceste deschideri dau o cu totul altă perspectivă asupra