In „intersectia“ trecuta am pus intrebarea „de ce sint uitati uitatii“ si, in cazul specific pe care l-am ales ca ilustrare, am ajuns la concluzia ca o incompatibilitate fundamentala a operei, atit structurala, cit si de stil, cu „spiritul timpului“ poate explica uitarea. Dinamica aparitiei noului presupune insa intotdeauna o reactie la ceva care se cere a fi depasit, astfel incit incompatibilitatea pare a fi o conditie necesara, dar nu si suficienta, a uitarii. Adevarul este ca uitarea unui autor induce o tristete insotita de jena sau chiar de un sentiment de vinovatie (mai ales daca descoperim in noi insine afinitati fata de autorul respectiv). Fiindca este vorba nu numai de un „autor“, ci si de un om. Pe de alta parte, in activitatile noastre de fiecare zi, uitam mereu idei pe care le-am intrezarit, renuntam la constructii intelectuale daca ele se dovedesc a fi nesatisfacatoare.

Numai poetii au privilegiul de a se reintoarce si de a perfectiona idei si imagini care, odata intrevazute, nu-i mai parasesc.

Specialistii in neurofiziologie spun ca, in activitatile noastre cerebrale, folosim doar o mica parte din potentialul neuronal; am putea inregistra si pastra toate ideile care ne-au trecut vreodata prin cap, dar nu o facem. Poate fiindca, daca am proceda in acest fel, ne-am invirti prea mult in jurul acelorasi idei, am fi mai putin disponibili si deschisi inspre nou. S-ar putea ca asa sa stea lucrurile si in acea „super-activitate“ a unei multitudini de gindiri individuale integrate pe scala larga a colectivitatii numita uneori „gindirea colectivã“, alteori pur si simplu cultura (nu sint sigur, dar cred ca la acest concept se refera H.-R. Patapievici cind vorbeste despre „gindirea publica“).

Uitarea, ca fenomen „natural“, poate fi deci benefica; daca in cazul individului a uita o idee inseamna a o condamna definitiv, pe scara colect