Scapata de teroarea planurilor cincinale, Romania nu pare sa mai urmeze astazi nici un plan. In cimpul de forte al culturii, personalitatile, ideile, initiativele, viziunile, instinctele si interesele se bat cap in cap sau, uneori, se completeaza fericit, sint concertate intr-o maniera inspirata/suspecta ori manifesta o instabilitate si o incoerenta banuita tot de intentia unei lucraturi malefice. In degringolada astfel instalata – totusi, creatoare, ca orice dospire si framintare autentica, scapata de ochiul cenzurant al brutaresei –, un lucru devine destul de clar: nu doar ca nu exista mari mize culturale in Romania acestor ani, la nivel institutional, dar nici nu se doreste asa ceva, de catre nimeni, fugindu-se de pariuri ca de ceva blestemat. Sa ne intelegem: una este un esec, cu totul alta este sa nu poti nici macar esua pentru ca nu iti propui nimic.
Ceausescu si-a dorit Cintarea Romaniei si a(m) avut-o. Prin urmare, Romania a avut un proiect. Este drept, unul care, pina astazi inca, mai focalizeaza afectivitatea noastra resentimentara (in cazul unora insa, nostalgica!). In era Iliescu, ideea de a proiecta o viziune asupra culturii a parut sa fie incredintata unor scriitori cu prestigiu consolidat anterior, ce beneficiau insa si de certificate de fidelitate garantata fata de noii bonzi: Augustin Buzura si Eugen Simion. Primul a organizat Fundatia Culturala Romana si s-a preocupat, printre altele, de promovarea exilului – a celui convenabil – in... interiorul Romaniei. Ajuns la presedintia Academiei, celalalt s-a ocupat de nemurirea acelor artisti si savanti care, reprezentind niste valori in sine, prezentau si avantajul ca... nu aveau nimic impotriva.
Tot liderul academicienilor a initiat editii grabite si costisitoare – desi subventionate – din clasici, dictionare masive si comprehensive si un memorabil (prin contestari) tratat de is
