Ii doresc culturii noastre mai multa viata.
Asa cum societatea romaneasca se cazneste de cincisprezece ani sa nasca o clasa de mijloc, aducind pe lume, in schimb, mitocania cinica a noilor imbogatiti, logoreea anosta a noilor youppies de multinationale, zumzaiala smechera a buticarilor si frustrarile tenebroase ale amploaiatilor bugetari, cultura osteneste si ea, intr-un soi de lume paralela, sa-si gaseasca locul potrivit la omul potrivit.
Mai mult inca. Daca peisajul social s-a impestritat fara doar si poate, spre oroarea sau deliciul contemplatorilor, cultura nu pare sa fi iesit din schizoidia in care a fost aruncata inca din primele zile de dupa caderea regimului comunist.
Ea isi gaseste cu greu drumul catre zona cea mai larga si mai generoasa a vietii sociale, intre „produsul de lux“ si „bunul de larg consum“.
Daca prin cultura se intelege ceea ce imbraca goliciunea biologica a omului, umanizindu-l, cred ca ii lipseste mediului cultural romanesc actual, intr-o masura si mai evidenta decit in vestimentatie, zona de prêt-à-porter. Avem fie, din plin, ambitii de haute couture, fie nonsalanta vinzatorilor de second hand. Intre muzeu si taraba bate vintul.
Creatorii, producatorii si intermediarii culturali opteaza, potrivit unei logici de mult iesite din actualitate, intre sfidarea „marelui public“ si submisiunea neconditionata fata de presupusele inclinatii de gust ale acestuia.
Ceea ce se petrece in momentul de fata in cultura noastra merita, intr-adevar, sa dea de gindit. Pe de o parte o avalansa de „initiative“ de tot felul, de cealalta impresia generala de vacuitate si de agitatie sterila. Vernisaje, lansari de carte, premiere teatrale, cinematografice sau concerte la care stii dinainte ca vei saluta la nesfirsit aceleasi figuri, emisiuni TV sau radiofonice care isi disputa rating-ul intre aceiasi telespectator
