Intr-un articol despre dramaturgia poloneza contemporana, citeam de curind despre un autor, silezian si polonez din tata-n fiu, care-a reusit sa se faca montat pe scenele din propria-i tara semnindu-si textele cu un nume scandinav. Ceea ce se pare ca-i facea pe conationalii lui regizori sa-l priveasca mult mai respectuos, ca scriitor, decit dac-ar fi stiut ca vorbesc aceeasi limba. E, intr-un fel, povestea autogrefei, a importului propriei culturi trecute prin cuva purificatoare a strainatatii, din care civilizatia intelectuala contemporana mie am impresia ca a facut o arta dintre cele mai rafinate.

Ultimul stralucit exemplu de import cultural numai ce-a parasit paginile ziarelor si revistelor, inclusiv mondene; ultima noastra autogrefa se numeste Moartea domnului Lazarescu.

Credeti ca, daca n-ar fi luat un premiu la Cannes, Cristi Puiu ar fi putut scapa, doar prin valoarea intrinseca a filmului, de tinicheaua finantarii exceptionale, direct din mina infamului Razvan Theodorescu? Fara putina curiozitate in spatiul nostru public... Au cerut toti acesti sustinatori de acum ai lui Puiu, in vara anului trecut, sa citeasca scenariul (si nu doar decupajul regizoral face Moartea domnului Lazarescu), ca sa poata judeca direct bizara nota de 6,52 de la CNC? A fost cineva interesat de filmarile la pelicula asta (in timp ce se turna, nu din povestirile postume ale celor 39 de nopti), ca sa poata vedea ce se-ntimpla? Sigur ca raspunsul e nu, am pus niste intrebari retorice. Fiindca in Romania, mult prea adesea, miza nu impaca interesul pe piata internationala si efectul cultural local. Circulatia intr-o civilizatie occidentala, intr-o limba pe care-o putem recunoaste la televizor (sau nu), fie ea si accidentala, poarta la noi aura validarii care nu necesita confirmare, si, pentru ca nu mai avem de mult mecanisme autonome de recunoastere a valorii, nu vedem re