Exista moderatori TV care isi fac meseria din virful buzelor, cu aerul unei omnisciente fara fisuri. Acestia acopera insa doar un palier al tipologiei. De si mai mare succes se bucura amfitrionul jovial, care a vazut multe si care, din inaltul virstei, ii tutuieste ca un bunic sfatos pe invitati si emite judecati casante cu privire la toate subiectele de discutie. E genul de om cu parul alb, fata ridata de simpatice experiente nocturne si vocabularul blocat undeva pe la jumatatea anilor 1980, intr-o severa anchiloza. Pentru el imediatul cultural exista doar prin raportare la trecut, iar valorile noi nu pot fi omologate prin ele insele, ci doar dupa examenul critic al „fostilor“. Un astfel de moderator este Mircea Micu, realizatorul unei emisiuni intitulate pompos Ateneul artelor si difuzate cu o regretabila statornicie de DDTV.

Ultimul invitat al lui Mircea Micu a fost regizorul Ion Carmazan, om care a gasit intotdeauna fonduri pentru filme cu public confidential, in detrimentul unor confrati care – ca sa vezi noroc! – aveau idei, dar – ca sa vezi ghinion! – nu stiau cum se trag sforile si cum se avizeaza proiectele. Dialogul celor doi nu a avut nici forma, nici fond. Mircea Micu este adeptul suetei lalii, al taclalei dezlinate, al palavragelii fara rost. Pentru el, publicul nu exista. Daca unii oameni – putini, ce-i drept – sint dispusi sa-si piarda doua ore din viata ca sa asiste la un dialog de bodega, ii priveste. Nu-i obliga nimeni. N-au decit sa iasa la plimbare, sa completeze integrame, sa mingiie pisica sau sa faca o tabla. Mircea Micu e robul propriei memorii, pe care o sondeaza cu o usoara blazare. Asta fiindca prezentul miroase a epigonism, iar viitorul pare invaluit in amenintari funeste.

Simtind insa ca bietul privitor trebuie fixat cumva in fata ecranului, poetul cotizant la Romania Mare a descoperit spre jumatatea emisiunii fo