Atunci cind regimul comunist combate in mod turbat ideologia de extrema dreapta interbelica, el nu face decit sa o legitimeze in fata culturii de registru neoficial, adica singura care conta cu adevarat (un efect pervers foarte interesant, pus in lumina de Caius Dobrescu: iluministii si, in general, discursul rationalist sint discreditate de imbratisarea prea pasionala a ideologiei comuniste). Cheia intelegerii acestor raporturi intelectuale care se combina cu raporturi de putere este aceeasi in cazul oricaror ideologii esuate in utopie si demagogie: trebuie distins nivelul superficial, al etichetelor si semnelor abstracte, de nivelul de profunzime, al ideilor, valorilor si mentalitatilor care stau in spatele discursului aparent.

La nivel superficial avem o stinga rea, comunista, si o dreapta buna, anticomunista si democratica. La nivel profund, asa cum comunismul despre care vorbim nu isi urmeaza cu adevarat propria ideologie, nici dreapta despre care vorbim nu e cu adevarat democratica (iar daca luam in calcul caracterul ei fundamental apolitic, nici nu are cum sa fie anticomunista).

Comunismul este cel putin la fel de mult un fenomen politic pe cit este unul ideologic. Ideologia eclipseaza in comunism politicul in datele lui clasice (lupta pentru putere, influenta politica a diferitelor categorii sociale si a intelectualilor etc.) deoarece este atit de proeminenta ca instrument de propaganda si mobilizare.

Insa raportul real de forte se vede imediat din usurinta cu care ideologia este abandonata sau resapata peste noapte (inspre forme absurde, de multe ori) in functie de necesitatile imediate ale politicului.

De aceea, anticomunismul pe plan strict ideologic este insuficient, in masura in care nici diversele regimuri comuniste insele nu-si prea luau in serios ideologia oficiala, iar comunismul romanesc mai putin, poate, de