Da, ati citit bine.
M-am bucurat cand intr-una din zile, facand ordine in biblioteca, mi-a cazut in mana poza cu brotacelul Tomi, cum il botezase fiica mea, care atunci era eleva in clasele mici. Ii placeau animalele de orice fel. Locuiam intr-un bloc cu mai mult spatiu verde in jur si tot ce gasea viu aducea in casa: porumbei cu picioare frante, puisori de vrabie pe care-i invata sa zboare si apoi le dadea libertatea, o cioara lovita la o aripa, care era sa ne sparga sticlaria din dulap. Pe afara, prin iarba, facea "dresura" de cosasi, carora, dupa cateva mangaieri, le dadea drumul pana cand se intorceau singuri in palma ei. Tot pe langa bloc, cineva tinea un arici care isi retragea tepii, batand in defensiva, cand fiica mea il lua in mana si il hranea cu picaturi de lapte din pipeta. De necrezut, dar statea comod cu burta-n sus si astepta sa-i dea de mancare. Plescaia de se auzea la cativa metri. Fetita descoperise, fara sa inteleaga, ca animalele raspundeau la afectiune.
Intr-o zi, a adus in apartament o soparlita. O tinea intr-o cutie gaurita si o hranea cu tantari sau, in lipsa... cu smantana. Nu stiu cum, dar scapase din captivitate si fiica mea o cauta prin casa cu ingrijorare. La un moment dat, o vede pe gulerul de la bluza mamei mele, care impletea linistita. Nu stia cum sa ia animalul fara ca mama sa se sperie, fiind cardiaca. A reusit, mimand magistral un gest de dragastoasa imbratisare fata de mult iubita bunica, pana cand a recuperat soparlita care n-avea mai mult de 10-15 cm. Nu doar ca mama n-a patit atunci nimic, dar a trait, draga de ea, 92 de ani impliniti in acest an, 2005, in care s-a si prapadit. Atunci avea 63 de ani...
De teama sa nu se mai repete intamplarea, fata a dus soparlita afara pe iarba. Dar pasiunea pentru animale nu s-a oprit aici. Dintr-o excursie in afara orasului, de la marginea unei paduri, si-a adus acasa u
