In Piata Revolutiei, privirea trecatorului e tintuita de o teapa uriasa aparuta parca peste noapte.
Monumentul are forma unui tarus in care a cazut o mogaldeata neatenta, poate, si afumata. Trebuie sa-i dai roata sa-i pricepi semnificatia. Este un monument dedicat revolutiei romane. Ctitorit de Ion Iliescu. Insa teapa din Piata Revolutiei pare a avea si o alta semnificatie, parca mai importanta ca toate. Este teapa finala cu care Ion Iliescu si-a incheiat biografia de presedinte. Privind teapa amenintatoare, a vrut sa ne amintim nu doar de Revolutie, ci si de el.
Memoria a avut mereu pentru Ion Iliescu si ciracii lui o importanta secundara. Nu a implicat vreun proces de constiinta, ca de procesul comunismului nici nu putea fi vorba. Efectele ei erau sesizabile in rapiditatea cu care urcai sau coborai ierarhia de partid. Nu aveai ce face cu o memorie buna, daca nu aveai si spinarea de cauciuc. La fel si obrazul. Sa primesti si sa multumesti pentru asta. Nu e de mirare ca fostii activisti comunisti au mereu amnezii cand trebuie sa rememoreze cum au ajuns pentru prima data directori sau purtatori de geanta prin vreo institutie comunista. Nu-si mai amintesc ziua cand si-au luat prima sepcuta proletara sa faca vizite de lucru in miezul evului aprins, nici cand au rostit primul discurs revolutionar.
Asa-i cand faci exces de revolutii. Ion Iliescu amesteca mereu revolutia permanenta, cand manca salam cu soia de Sibiu, ca membru al Cc, cu cea de emanat al Revolutiei in direct. Si copiii lui de suflet, mai mult sau mai putin prostanaci, au memorie cu gauri. Isi dosesc in cotloane sufletesti intunecoase mapele cu discursuri si osanale comuniste. Se prezinta ca insi cu coloana vertebrala dreapta, nascuti ca Venus din spuma de sange a Revolutiei lui Iliescu.
Daca il intrebi pe Iliescu care este adevarul despre Revolutia romana, despre mineriade, te va
