Cred că o iau razna dacă stau să mă uit cum plânge ploaia în ochii tăi de culoarea istoriei. Aş putea chiar să-mi uit unghiile înfipte în carne atunci când mă zvârcolesc cuprins de febra pesimismului meu. A te comporta matur şi responsabil e lozinca autocolant care şi-a pierdut lipiciul din cauza pielii mele strânse de armura urii. Altfel nu-mi explic cum de-mi vine să ronţăi sticla sau să-mi scot ochii pentru a nu vedea cum eşti batjocorită Tu, de Ãştia.

Ea, interlocutorul meu mut, România, nu-mi va răspunde niciodată, bag de seamă. I-am tot plâns, am strigat-o şi i-am scris ani întregi, pigmeu sărind pe vârfuri pentru a fi bagat în seamă. Şi atunci, resemnat uneori, mă las în voia glasurilor horcăite ale violatorilor de istorie. Sunt „Ãia” sau „Ãştia”, pronume demonstrative de depărtare şi apropiere, ce depind doar de direcţia scuipatului pe care-l merită.

Pentru ca balamucul pe care-l traversăm, cu inundaţiile şi criza politică, să fie complet, o hoardă de grohăieli sau scâncete prind a se manifesta în televizor.

Ion Iliescu, fiul ceferistului, o huiduma ce-şi iţeste chipul schimonosit de după marginea tomberonului în care (am crezut) a fost aruncat, prinde glas cu fiecare metru de pământ inundat. Tras cu cheiţa de disperaţii de la PSD, care fug de anticipate cu viteza nemăsurabilă a dracului pe care-l au în ei, moşu’ s-a înzdrăvenit brusc, probabil aâucându-şş aminte deătroglodiţiţ ce se înghesuiau să-i pupe mâna.

Mircea Geoană, fiul securistului, fad politic precum un burete de baie mestecat după ce a fost scăpat în nisip, şi-a agăţat vocea de tarcovnic în corul celor ce explică faptul că albu-i neÎru şi invers. La fel de logic precum o felie de ardei pusă pe plită, Geoana se trezeşte vorbind la televiziuni, fără voia lui, bolborosind construcţii logice demontate între două ture cu rotilele de fiul meu, Alexandru.

Or, dacî eu m